Dictionarul suferintei

Amintiri, g`nduri, memorii

Nu credeam c\ amintirile `[i vor `nfige
`n trupul meu col]ii de filde[.
Eu s`nt monarhia absolut\ a g`ndurilor
mele.
Am `nv\]at s\ iau totul de la `nceput.

Amintirile ne fac capul calendar.
Prin g`nd `mi trece un copil crescut la
periferia memoriei.

Amintirile miros a iarb\ cosit\.
Ce [i cine s`ntem

S`ntem to]i praf `n ochii iubirii cov`r[itoare
numite demen]\.

S`ntem piese de puzzle pe care destinul
nu le num\r\ vreodat\.

S`ntem zeii de sticl\ [i zeii de ghea]\
[i zeii de vi]\ de vie.
S`ntem microbii existen]ei la scar\
miniatural\.

S`ntem n\scu]i din aceea[i ]\r`n\, praf
aruncat `n ochii existen]ei.

S`ntem suflete pierdute ca florile-n
oceane de furtuni.

S`ntem dispersia luminii `n pic\turile
de s`nge, radia]ii ale aceluia[i spectru
divin.
S`ntem studiul continuu al disec]iei
pe propriul creier, sub protec]ia unei
iubiri iluzorii.

S`ntem marionetele r\zboiului in vitro,
sclavii propriului nostru co[mar.

S`ntem laitmotivul sarcastic al zilei de
azi [i de m`ine.

S`ntem zeii pl\cerii [i zeii durerii [i
zeii facerii lumii, zeii ce au [tirbit
divina comedie.
S`ntem cruci vii `ntre cer [i p\m`nt.

S`ntem mai mult ca perfectul, un prezent
discontinuu.

S`ntem n\scu]i s\ fim morm`nt l`ng\
morm`nt, s\ ne [optim cuvinte de iubire.

S`ntem n\scu]i s\ respir\m sufletele
celorlal]i.

S`ntem buni doar ca r\spunsuri la
`ntreb\ri f\r\ sens.
S`ntem imobiliza]i `n c\rucioare cu
patru anotimpuri.

S`ntem [ase miliarde de clone n\scute
din acela[i cuv`nt, purt`nd acela[i r\zboi
de men]inere a propriei identit\]i.
Cruce, biseric\, `nchin\ciune,
lum`nare

Crucile nu s`nt dec`t ni[te pansamente
pe fa]a p\m`ntului.
Toate drumurile duc la r\stignirea pe
cruce.

Eu s`nt crucea morm`ntului meu.
Ionu] Caragea
Nu exist\ cruci `n cimitirul animalelor.

Cum putem lupta `mpotriva zeilor
c`nd `n fiecare palm\ se ridic\ o biseric\
a rug\ciunii eterne?

Biserica este ocrotit\ de legea chiriei
universale.

La mijlocul distan]ei dintre noi se afl\
o `nchin\ciune.
Lum`narea `mi r\m`ne cel mai fidel
dintre cititori.

Moartea ne-arat\ o singur\ cale: spre
cruce se merge-n picioarele goale.
Desp\r]ire, pierdere,
renun]are

C\ut\m mereu ceea ce ne lipse[te
renun]`nd la fiin]e care ne lipsesc [i
mai mult.

Orice desp\r]ire este o b\t\lie pierdut\
pe frontul nev\zut al destinului.
Te pierd printre ecouri rupte de
caden]\, diforme g`nduri exorciz`nd
t\cerea.

Fiecare s\rut pe limba lui piere.

Drumul pierzaniei – nu e durere mai
mare ca na[terea…, s\ mergi pe drumul
pierzaniei cu martori la fiece pas.
Destin, soart\
h
Nimic nu e scris cu fierul ro[u pe
pielea destinului.

Barbutul vie]ii mele se joac\ pe ascuns.

~ntre p\m`nt [i cer destinul nostru,
curcubeu.
Orice `nfr`ngere este consecin]a `ncrederii
oarbe `n destin.

S\ m\ loveasc\ soarta, s\ o lovesc [i
eu.

Destinul este un creion ascu]it, `nfipt
direct `n inim\.

Destinul m\ trage ca un c`ine de lesa
lui invizibil\.
Dragoste, iubire

Uneori dragostea te love[te ca un bumerang
`n moalele capului.

Iubirea este o hoa]\ care ne buzun\-
re[te mereu [i mereu.

Iubirea vine de la Iisus. Victoria este
doar o femeie `ntoars\ cu picioarele-n
sus.
Iubirea este o situa]ie f\r\ ie[ire din
coma profund\ numit\ via]\.

Dragostea este o fiar\ care st\ toat\
via]a la p`nd\ [i te ucide atunci c`nd
iube[ti cel mai tare.

Dragostea este o intersec]ie cu sens
giratoriu. Te-nv`r]i `n jurul aceleia[i
inimi p`n\ r\m`i f\r\ lacrimi.

Dragostea nu are nevoie de cuvinte,
`ns\ cuvintele au `ntotdeauna nevoie
de dragoste.
Dac\ a[ putea s\ te ascund `n palm\
sau `ntr-un buzunar la piept, n-a[ mai
r\m`ne niciodat\ corigent la capitolul
dragoste.

Suflet intunecat

Intr-o iarna grea, un calugar a plecat din manastire spre satul de la poalele muntelui, sa vada de sanatatea unui copil pe care boala il tintuise la pat. La marginea padurii, a gasit, cazut in zapada, un cerb mort de foame si frig, dar si-a continuat drumul. Ajuns in casa baiatului, l-a chemat pe tatal acestuia si i-a spus:


- Am gasit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul si foamea l-au rapus. Haide sa il iei si veti avea hrana pentru o vreme!


Bucuros, omul i-a multumit calugarului si l-a urmat la locul cu pricina. Langa cerbul mort, insa, zacea acum un lup, care, gasind intre timp animalul, il devorase. Nestiind sa se opreasca la timp, manat doar de o lacomie exagerata, lupul mancase mult mai mult decat i-ar fi trebuit si decat ar fi avut nevoie. Acum zacea mort, ucis de propria lui lacomie.


Vazand toate acestea, calugarul ii spuse taranului:


- Vezi tu, unii sunt asemenea cerbului, rapusi de griji si nevoi, de lipsuri si greutati. Sufletul lor se intuneca si "ingheata" in atatea necazuri. Acestia uita de Dumnezeu si de cele sfinte, furati de viata grea pe care o traiesc, cand doar credinta le-ar mai putea incalzi sufletul. Numai dragostea si mila lui Dumnezeu ii pot intari; nu trebuie decat sa le caute. Insa, altii - vai de aceia! - sunt asemenea lupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decat le-ar trebui si, cu toate acestea, sunt si ei morti sufleteste. Traiesc doar pentru ei, cand ar putea sa dea si altora. Sufletul lor este "inghetat" de egoism, intunecat de lacomie. Vai de ei, caci pacatul lor este cu atat mai mare! Sa fii coplesit de greutati este o neputinta, insa sa fii doborat de placeri este o rusine! La Judecata ce va veni curand, va fi rau de sufletul ingenunchiat de greutati, dar va fi vai si amar de sufletul ingenunchiat de placeri.


"Ispitele sunt de doua feluri: sau stramtorile vietii incearca inimile, vadind rabdarea lor, sau belsugul vietii devine iarasi chip de ispita. E la fel de greu, atat sa-ti pastrezi sufletul neinjosit de greutati, cat si sa nu ti-l jignesti in situatii inalte."

Omul ipocrit

Dupa ce a muncit cateva ceasuri pe camp, un taran s-a asezat la umbra unui pom sa se odihneasca. Deodata, langa el a venit in zbor o rata salbatica si s-a oprit chiar alaturi, sa ciuguleasca boabele cazute pe ogor. Usor, taranul si-a scos caciula si - zdup! - a prins pasarea.


- Ce noroc pe capul meu, si-a zis. O sa fac un foc de vreascuri si o sa prajesc rata asta. Sa vezi ce buna o sa fie!


Dar in timp ce incerca sa scoata pasarea de sub caciula, aceasta se strecura repede pe langa mana omului si, ridicandu-se imediat in zbor, dusa a fost. Privind cu necaz dupa ea, taranul a mai zis:


- O, ce suflet bun am! Sper ca Dumnezeu sa vada cum m-am indurat de pasarea aceasta, dandu-i drumul, si sa ma rasplateasca pentru binele pe care l-am facut!


Oare ce rasplata ar fi meritat un asemenea om ? Cel ce incearca sa ascunda un pacat cu alt pacat, o minciuna cu alta minciuna, un rau cu alt rau, acela singur se pacaleste. Asa cum intunericul se alunga doar cu lumina, tot astfel raul nu poate fi alungat decat cu bine.


"Pacatul este nedreptate. Cine pacatuieste fie se nedreptateste pe sine, fie nedreptateste pe altul."

A doua sansa

Dupa ce a trait o viata plina de egoism, in care nu s-a gandit decat la el, nepasandu-i de cei din jur, un om a ajuns in iad. Cat de mult s-a cait atunci pentru tot ce facuse! Dar era prea tarziu. Chinuindu-se zi si noapte in flacarile iadului, se ruga incontinuu:


- Iarta-ma Doamne, am gresit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajuta-ma Doamne ca m-am schimbat si nu mai am pic de rautate in mine!



In timp ce se ruga el, a aparut deodata un inger, care i-a spus:


- Bucura-te omule! Dumnezeu ti-a ascultat rugaciunea si vrea sa-ti dea o sansa sa vii in rai, dar oare te-ai schimbat cu adevarat ?


- Sigur ca da - zise omul cu nerabdare - sigur ca m-am schimbat!


- Bine! - a mai spus ingerul. Vez firul care coboara acum spre tine ? Daca te vei urca pe el, vei ajunge in rai si vei scapa de chinurile de aici.


Nespus de bucuros, omul a inceput sa se catare pe firul ce atarna deasupra iadului, numai ca, pe masura ce se urca, a bagat de seama ca firul se subtia din ce in ce mai tare. Cand s-a uitat dedesubt, sa nu-si creada ochilor! Multi pacatosi se atarnasera de firul sau, incercand cu disperare sa scape din flacarile iadului.


- Ce faceti ?! - striga omul speriat. Dati-va imediat jos, o sa se rupa firul si o sa cad iarasi. Dati-va jos, n-auziti ?! - tipa omul cu disperare si incepu sa-i loveasca cu picioarele . In clipa aceea, firul s-a rupt si au cazut cu totii.


- Of, ingerule, uite ce mi-au facut ceilalti! Spune-i lui Dumnezeu sa-mi trimita alt fir, ca sa scap odata de aici!


- Nu se poate! - i-a raspuns ingerul.


- Cum asa ? Doar n-am nici o vina, firul s-a rupt din cauza lor!


- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta si a invidiei tale. Firul acela era firul credintei si ar fi putut tine si tot iadul daca ai fi avut incredere in cuvantul lui Dumnezeu si daca nu te-ai fi gandit doar la tine. Ai spus ca te-ai lecuit de egoism si ca acum iti pasa de aproapele tau, dar nu este adevarat. Fiind la fel de pacatos si rau, firul nu te-a tinut; de aceea s-a rupt.


In viata nu va reusi cel rau, cel zgarcit si interesat doar de propria persoana. Poate ca va strange averi, dar in sufletul sau cu ce se va alege ?


Dar cel ce ii ajuta mereu si cu dragoste pe ceilalti, acela strange in inima comori ceresti, devenind om cu adevarat, caci om este doar cel ce traieste pentru oameni.



"Nu fi iubitor de sine si vei fi iubitor de Dumnezeu!



Nu cauta placerea in tine si o vei gasi in ceilalti!”"

Cei doi vecini

Un taran cam rau la suflet a gasit intr-o zi pe pasunea sa vaca vecinului. Manios, omul a luat animalul la bataie, dupa care l-a legat si l-a dus inapoi, spunandu-i vecinului sau:



- Daca mai gasesc o singura data vaca ta la mine-n gradina, sa stii ca o bat si mai rau, ai auzit ?


A doua zi, insa, vecinul cel dintai gasi si el, in batatura sa, doua oi ale celuilalt, ce se strecurasera printr-o spartura a gardului. S-a apucat omul si a reparat gardul, dupa care a luat frumos oile si le-a dus stapanului lor, celui crud, spunandu-i:


- Am gasit la mine-n curte doua dintre oile dumitale. Le-am adapat si ti le-am adus acasa. Daca am sa le mai gasesc si alta data in curtea mea, sa stii ca am sa fac la fel: am sa le port de grija si am sa ti le aduc nevatamate.


- Iti multumesc - i-a raspuns taranul - puteai sa faci la fel ca mine, dar acum imi dau seama ca eu am gresit. Vei vedea ca a doua oara nu se va mai intampla!


Si, intr-adevar, taranul s-a tinut de cuvant.


Cand vrei sa-i arati cuiva ca a gresit, nu trebuie sa o faci cu rautate, ci cu blandete si rabdare si, atunci, cu siguranta, vei reusi.



"Invatatura din constrangere nu e facuta sa ramana, dar cea care patrunde in suflet prin dragoste si bunavointa, aceea ramane acolo pentru totdeauna."

Sinuciderea

Sinuciderea, aceasta catastrofa duhovniceasca este o consecinta tra­gica a unei crize personale acute. Sinucigasul cauta o te­melie solida, insa nu o poate gasi nicaieri. Prin urmare, constient sau inconstient, el se lipseste de ultimul lui spri­jin, care este viata. Printr-un asemenea gest, o astfel de persoana doreste sa nu se simta robul imprejurarilor, ci o personalitate care ia hotarari bine gandite si libere. Printre motivele care determina sinuciderea se evidentiaza motive existentiale si motive demonstrative.

Sinuciderea din motive existentiale este foarte "ispititoa­re". Ea atrage prin posibilitatea de a-ti alege singur moartea, de a se simti liber, de a pune capat senzatiei de tristete chi­nuitoare, chiar daca aceasta se face in detrimentul vietii pa­mantesti. Cel ce sufera descopera pe neasteptate, uneori chiar inconstient, indepartarea lui de Dumnezeu. Aceasta constatare ii striveste sufletul si il face sa iasa de sub influen­ta fatumului. Ultimul gest este de a gusta din viata in proce­sul mortii. O astfel de persoana viseaza sa fie martorul care asista la propria moarte. El tremura in fata mortii si, ca sa in­ceteze acest chin, incearca "sa omoare" moartea sufletului prin moartea trupului. Insa in zadar, pentru ca numai Hristos a fost cel care a calcat "moartea cu moarte".

Sinuciderea din motive demonstrative este gestul prin care omul mintit incearca sa scape de golul sufletesc, sa le demonstreze celor din jur si siesi ca este viu. Pentru aceas­ta, el incearca sa faca ceva iremediabil: sa le descopere si sa le demonstreze oamenilor din jur propriul lui "eu", chiar cu pretul mortii. Logica este paradoxala: "Eu sunt in viata si va voi demonstra aceasta chiar prin moartea mea. in ea se afla mantuirea si viata mea".

Sinuciderea din motive existentiale si demonstrative este privita ca unica solutie a problemei complicate si de nerezolvat a sensului vietii. Iata de ce spunem ca pierderea acestui sens, care il desparte pe om de Dumnezeu, Care este Izvorul sensului (vezi Sirah 17, 5) si al vietii (vezi In. 11, 25-26), ocupa un loc de frunte printre cauzele incerca­rii de sinucidere.

Numarul sinuciderilor creste tot mai mult, de la an la an. Sociologul Emile Durkheim mentiona ca, in a doua ju­matate a secolului al XlX-lea, numarul sinuciderilor a crescut de 3 pana la 4, 5 ori, in functie de tara. Analizand aceste date, el a ajuns la concluzia ca motivele cele mai grave ale sinuciderilor sunt dezorientarea, slabirea relatii­lor sociale, destramarea colectivismului, decaderea mora­la, distrugerea religiozitatii. Iar motivele atribuite de obi­cei sinuciderii (saracia, patologia psihica, gelozia, betia, suferintele trupesti etc.) nu sunt cele reale. Dupa Durk­heim, radacinile sinuciderii nu sunt in dificultatile de via­ta. Oamenii isi pun capat zilelor pentru ca ei nu stiu unde se opresc necesitatile lor si care este scopul activitatii lor. Numarul mare de sinucideri este un semn al unei nenoro­ciri morale. in consecinta , a opri cresterea omorurilor be­nevole nu consta numai in a usura viata oamenilor.

Savantul vedea o cale a profilaxiei sinuciderilor in reli­gie. Dupa parerea lui, dogmele si ritualurile ii unesc pe oa­meni. Teologia explica altfel rolul vietii. In religie se evi­dentiaza sistemul simbolurilor, cu ajutorul carora societa­tea ajunge la constiinta gandirii cu care este inzestrat omul ca fiinta colectiva si sociala. Este interesant de consemnat ca in cantoanele catolice elvetiene, indiferent de nationalitatea populatiei, numarul sinuciderilor este de 4-5 ori mai mic decat in alte regiuni ale tarii. "Prin urmare, influenta religiei este atat de mare, incat intrece orice asteptare."

Cifra incercarilor de sinucidere, cu un final tragic este de 15 ori mai mare decat toate sinuciderile care s-au ter­minat cu moartea. Intr-una din universitatile statului Idaho (SUA), la o consultare amanuntita a studentilor care au in­cercat sa se sinucida, s-a constatat ca 85% nu aveau nici un scop in viata. Cu toate acestea, 93% din ei erau sana­tosi fizic si psihic, aveau conditii bune de trai, se intele­geau bine cu familia, participau activ la viata obsteasca si aveau toate motivele ca sa fie multumiti de rezultatele scolare. "in tot cazul, spune Victor Frankl, nici nu se pu­nea problema nevoilor nesatisfacute."

Psihologul ridica o problema serioasa: ce a putut sa de­termine o persoana, multumita de viata, sa incerce sa se si­nucida? V.Frankl crede ca unul din motive ar fi imposibi­litatea de a gasi si de a realiza sensul vietii, insuficienta "continutului de viata" si "eliberarea de golul sufletesc", cu alte cuvinte, este vorba de o criza personala.
Cauza sinuciderii este atingerea nivelului maxim de sin­guratate interioara, disperare, tristete si neajutorare. Dorin­ta fireasca pentru viata este inlocuita cu atractia pentru moarte. Multor persoane le este greu sa traiasca jara Dum­nezeu. Aceasta idee este clar demonstrata in Evanghelie. Dupa ce a pacatuit, Adam 1-a parasit pe Dumnezeu, din care cauza a murit mai intai sufleteste si apoi trupeste. De aceea, Hristos, rascumparand pacatul stramosului, a fost parasit de Dumnezeu in Omenitatea Sa (vezi Mt. 24, 46). Hristos a murit de bunavoie in starea de parasire de catre Dumnezeu, ca sa nu pierim noi din cauza ei. "El a purtat pacatele noas­tre, in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, murind fata de pa­cate, sa vietuim dreptatii: cu a Carui rana v-ati vindecat", vesteste Apostolul Petru (1 Petru 2, 24). Sinucigasul uita si se incapataneaza sa nu-si aminteasca de Mantuitorul, de res­ponsabilitatea pe care o are fata de El pentru darul pretios care este viata. Aceasta persoana, constient sau inconstient savarseste un pacat grav: distruge sufletul care este nemuri­tor si il da in mainile diavolului.

In "Jurnalul scriitorului din anul 1876", F. M. Dostoievski prezinta monologul interior al "sinucigasului din plicti­seala", al "sinucigasului convins", dezamagit de lume: "Eu nu pot fi fericit, chiar si prin fericirea cea mai inalta si cea mai sincera a iubirii fata de aproapele si a iubirii lumii pentru mine, caci stiu ca maine toate acestea vor fi distruse: eu, feri­cirea aceasta, iubirea si intreaga omenire se vor preface in pulbere, in haosul de dinainte... In calitatea mea de reclamant si de parat, de judecator si de acuzat, condamn aceasta natura care m-a creat atat de necuviincios si de obraznic pentru su­ferinta, la nimicire impreuna cu mine... Dar, cum eu nu pot distruge natura, ma voi nimici doar pe mine, numai din plic­tiseala de a mai indura tirania de care nu este nimeni vino­vat". Dostoievski a descris cu maiestrie senzatiile prin care a trecut tanarul Tolstoi in perioada cand era pasionat de Schopenhauer, - inlocuind "realitatea vietii" cu "realitatea mor­tii". F. M. Dostoievski a sesizat ironic ca sinucigasul este "un materialist". Ideile acestui monolog au fost reluate mai tarziu in romanul "Demonii" (personajul Kirilov). Nimicirea "omenirii, care este foarte omeneasca" (F. Nietzsche) a reali­zat-o ateul Kirilov cu ajutorul sinuciderii. El s-a razvratit im­potriva lui Dumnezeu, crezand ca prin moarte va dobandi asemanarea cu Dumnezeu. Ademenirea diavoleasca: "Veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul" (Fac, 3, 5) a deve­nit, sub o noua forma, simbolul civilizatiei contemporane.

In concluzie, Dostoievski afirma ca numai credinta evan­ghelica in nemurirea sufletului umple viata de sens si prin aceasta il mantuieste. "Taina existentei omenesti nu consta numai in faptul de a trai, ci si in pentru ce sa traim." Cu adevarat, "nu numai cu paine va trai omul, ci cu ori­ce cuvant al lui Dumnezeu" (Lc. 4, 4).

Asadar, viata omeneasca este indreptata spre dobandirea scopului suprem pe care ni-l da Dumnezeu (vezi Sirah 17, 5) si care devine astfel centrul dumnezeiesc. Cautarea lui Dumnezeu exprima nevoia omului de a cauta sensul vietii, dorinta lui de a iesi din limitele existentei empirice, de a lupta cu pacatul si de a se forma in sensul duhovnicesc al cuvantului. Omul are nevoie de credinta in Dumnezeu, de sensul suprem si final al vietii, nu numai de cunoasterea scopurilor imediate. Sufletul nu se multumeste cu adevaru­rile partiale, ci doreste plinatatea adevarului ceresc.

Staretul Paisie Aghioritul spunea ca oamenii "sufera pentru ca nu inteleg sensul vietii. Atunci cand acest sens este inteles, toate lucrurile se indreapta". Staretul iivsfatuia pe parinti sa-i ajute pe copii sa inteleaga ce este bniele, pentru ca el este "sensul cel mai adanc al vietii".

Nivelul sanatatii duhovnicesti este determinat de valori si sensuri, pe care le urmam in viata si in activitate. Inima noastra devine depozitul patimilor, pe masura ce ne indepar­tam tot mai mult de Dumnezeu. Aceasta o marturisesc boli­le, nascute din patimi, adica suferintele firii omenesti, care a cazut. Pacatul pangareste din punct de vedere moral, inde­partand astfel harul lui Dumnezeu, asa cum fumul alunga al­binele si mirosul greu, porumbeii. Si in concluzie: desparti­rea de Dumnezeu, ruperea legaturii harice cu El stau la te­melia nefericirii noastre fizice, psihice si duhovnicesti.

Daca parintii neglijeaza aceasta axioma a teologiei orto­doxe, in mod sigur, copiii lor vor suferi de o anumita boala duhovniceasca. Desi, din punct de vedere psihologic, ei pot ramane sanatosi. Tendintele societatii contemporane sunt de asa natura, incat psihologul rus B. S. Bratusi pune diagnosti­cul: "Sanatos psihic, dar bolnav din punct de vedere duhov­nicesc". Din pacate, de cele mai multe ori, se intampla ca to­tul sa inceapa de la golul sufletesc si de la plictiseala si se termina cu "socul ontologic" si cu sinuciderea. Desigur, nu exista o schema generala pentru toti. Totul este personal. Uneori, omul moare duhovniceste, ba chiar si fizic, fara sa mai ajunga la stadiul de sinucidere. Dar Dumnezeu ne scoate mereu, chiar si din incercarile de sinucidere. in numele Lui, Biblia ne propune libera alegere: viata si binele sau moar­tea si raul, binecuvantarea sau blestemul. "Alege viata, ne spune ea, ca sa traiesti tu si urmasii tai" (Deut. 30, 19).

Noi preluam din invatatura lui Hristos acele idei si valori datorita carora avem posibilitatea si sansa irepetabila de a dobandi sensul vietii. Crestinismul este mantuitor, intrucat restaureaza legatura omului cu Dumnezeu. Aceasta este lu­crul cel mai important in terapia bolilor duhovnicesti.

Vom rezuma cu un citat din Sfantul Teofan Zavoratul: "Pacatul ataca nu doar sufletul, ci si trupul. in unele ca­zuri, aceasta este evident, in altele, desi nu este atat de clar, totusi adevarul ramane adevar... Pacatul se savarseste in suflet si il face bolnav, dar, asa cum viata trupului vine de la suflet, bineinteles ca din cauza imbolnavirii sufletu­lui se imbolnaveste si trupul. Singurul fapt ca pacatul adu­ce intunericul si mahnirea ne face sa constatam ca el actio­neaza negativ si asupra sangelui... insa cand realizam ca el ne indeparteaza de Dumnezeu, Care este Izvorul vietii, si ne pune in neintelegere cu toate poruncile, ne miram de ce pacatosul mai este inca in viata. Aceasta este mila lui Dumnezeu, Care asteapta sa ne pocaim si sa ne intoarcem la El. Prin urmare, inainte de toate, bolnavul sa se gra­beasca sa se curete de pacate si sa se impace cu Dumnezeu. Acesta este primul pas spre insanatosire" .

Operatiile estetice

Progresul pe care l-a cunoscut medicina, sub aspect stiintific si al tehnologiilor folosite, mai ales pe parcursul secolului trecut, aduce cu sine o serie de provocari adresate moralei crestine. In acest sens, chirurgia estetica este una din ramurile medicinei care ridica in prezent foarte multe semne de intrebare, daca ne raportam la aceasta in duh ortodox.

Inca de la inceput, trebuie sa spunem ca nu exista o pozitie oficiala a Bisericii Ortodoxe, concretizata intr-un corp de legi bisericesti sau canoane, cu privire la acest domeniu, pe motivul ca problematica este relativ noua. Operatiile estetice sunt, in mod cert, o provocare mult mai mare la adresa crestinismului contemporan, decat la adresa celui din vremea in care s-au stabilit cele mai multe din canoanele si regulile bisericesti.

Acest lucru nu insemna insa ca Biserica nu are un raspuns. Ea isi intemeiaza atitudinea pe invatatura de credinta cu privire la om si pe unele canoane care, desi nu se refera in mod expres la o asemenea problematica, au totusi o legatura tangentiala cu aceasta.

Operatiile estetice au aparut ca raspuns la unele necesitati concrete, ca act reparatoriu al unor deficiente fiziologice provenind din nastere sau in urma unor accidente. Au devenit insa in prezent, in cea mai mare parte, raspunsul dat unor simple mofturi.

Tot mai multi oameni se hranesc cu propria imagine si de pe urma propriei imagini. Or, in opinia lor, pentru a obtine profit, totul se cere cosmetizat, retusat. Unde nu mai pot produsele de machiaj, unde nu mai sunt de folos programele de prelucrare a imaginilor digitale, poate bisturiul. De aceea, de unde prisoseste, se taie, iar unde lipseste, se adauga. Totul se supune rigorilor "esteticii”.

Drama omului contemporan este aceea de a fi mai indragostit de sine insusi, decat de ceilalti oameni sau de Dumnezeu. Acesta poarta o lupta gresita cu propria natura. Sau, mai bine spus, foloseste arme gresite. Razboiul cu timpul, in care incercam sa stopam sau sa intarziem procesul imbatranirii este unul purtat in zadar. Urmele timpului lasate asupra trupului nostru, din ce in ce mai slabit si lipsit de vigoare, tot vor iesi la iveala. Mai curand sau mai tarziu, acest trup care ne este atat de drag isi va afla sfarsitul in moarte.

Parintele Teofil Badoiu adresandu-se unui monah mai tanar spunea: "tineretea cu ispite si batranetea cu neputinte.” Altfel spus, exista o vreme pentru toate. Important este sa stim cum sa intampinam si sa ne asumam fiecare etapa a vietii. In acest sens, crestinul trebuie sa vegheze neincetat asupra omului launtric. Pe acesta cauta sa il infrumueseteze prin felurite virtuti si sa il curateasca prin lacrimi de pocainta. El cauta sa nu imbatraneasca in pacat.

In Biserica, omul este chemat sa intalneasca Adevarul in Persoana lui Hristos. De aceea, omul care traieste in Hristos nu se poate minti pe sine si nici pe ceilalti. Devine el insusi adevar.

Zilele trecute, am descoperit intamplator un documentar TV in care cativa aborigeni iau parte la viata de zi cu zi a unor familii din diferite regiuni ale Statelor Unite ale Americii. La un moment dat, acestia asista la o operatie estetica, la care era supusa doamna in casa careia fusesera primiti. Unul dintre acestia, marcat parca de actul cu totul artificial la care ea era supusa, a afirmat: "Pacat, ca nu ii pot intineri si sufletul!”

Aborigenul, martor al arficilaitatii omului modern, poate este cu o mie de ani in urma, din punct de vedere al gradului de civilizatie, dar nu este mai putin intelept. Chiar si acesta nefiind crestin, in simplitatea lui, vede adevarul si ramane intru el.

Pe langa consideratiile de ordin medical si estetic, ce sunt astazi cel mai des invocate, mai sunt si sunt cateva consideratii duhovnicesti de care trebuie sa tinem seama, inainte de a apela la o astfel de procedura medicala.

Una este aspectul fiziologic (morfo-functional), unde interventia chirurgicala se impune pentru a readuce la normal respectivul organ, si altceva este aspectul fizic. Este necesar un motiv serios si valid. Nu este de ajuns doar intentia de ne schimba infatisarea, pe motiv ca noi nu suntem multumiti de modul cum aratam. Acesta se arata, din pacate, a fi un gand care deja obesedeaza cultura noastra ce poate fi definita ca narcisista.

Multi dintre cei ce apeleaza astazi la chirurgia plastica numai din motive estetice, invoca faptul ca sunt stapani peste propriul trup. Dar Sfantul Apostol Pavel ne spune: "Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, Cel ce este intru voi, Cel pe care de la Dumnezeu Il aveti?; si ca voi nu sunteti ai vostri?: caci cu pret ati fost cumparati! Slaviti-L dar pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu! (I Cor. 6 ; 19-20)

Sa nu uitam ca intentia de a ne schimba infatisarea, in cele mai multe cazuri, fie provine din pacatul mandriei, fie conduce la el. De aceea, toate aceste situatii particulare trebuie discutate mai intai de toate cu parintele duhovnic. Altfel, ne aratam a fi doar "morminte varuite”.

Relatia dintre trup si suflet

Fiind o punte intre lumea sensibila si cea inteligibila, omul mentine legaturi ontologice, atat cu lumea materiala, cat si cu lumea spirituala. Desi exista o interdependenta stiuta intre trup si suflet, partea spirituala este superioara celei materiale, deoarece reprezinta chipul lui Dumnezeu in om, pe care Acesta i l-a dat la creatie. Superioritatea sufletului in comparatie cu trupul rezida tocmai in nemurirea celui dintai, fata de efemeritatea celui din urma, care se "intoarce in pamant, cum a fost."

Incercand sa explice modul unirii dintre trup si suflet, Sfantul Grigorie de Nyssa sustinea ca sufletul nu este prezent doar intr-o parte a trupului, ci in tot trupul, "intr-un mod negrait, unindu-se deopotriva cu fiecare parte a trupului".

Asupra modului de coexistenta dintre trup si suflet s-au emis numeroase opinii. O expunere riguros stiintifica, dar si profunda in acelasi timp, referitoare la chipul prezentei sufletului in trup a elaborat-o Parintele Dumitru Staniloae, care afirma: "Inserarea spiritului in natura materiala este atat de intima, ca factorul spiritual uman nu poate fi conceput niciodata ca spirit pur, ci trebuie inteles de la inceput ca suflet sau ca spirit intrupat, ca spirit cu ramificarile lui in trup, sau ca trup cu radacini in suflet."
Iata cu cata sublimitate si spirit de speculatie biologica exprima aceasta realitate teologica marele teolog roman, aratand deopotriva vocatia trupului de a se spiritualiza si, in acelasi timp, tendinta laturii spirituale din om de a deveni materiala prin inactivitate duhovniceasca. Numai in aceasta modalitate cele doua elemente ale naturii umane pot exista indisolubil.

Sfintii Parinti si marii teologi ne arata ca exista o predispozitie atat a sufletului de a deveni material, prin limitarea lui permanenta la tot ceea ce se ancadreaza in sfera palpabilului. In aceeasi masura, trupul se poate transsubstantia, adica poate deveni duhovnicesc. Desi ambele ipoteze pot deveni reale, intreaga invatatura de credinta ortodoxa arata ca numai prin eliberarea de patimi si prin anduhovnicirea trupului se poate dobandi viata vesnica si Imparatia lui Dumnezeu.

Desi alcatuit din pamant, trupul omenesc are o materialitate speciala ce poate fi spiritualizata; el nu se rezuma la o continua stare de materie, ci poarta in sine scanteia vietii.
"Trupul este in intregime un aparat de o sensibilitate nesfarsit de complexa. In el este perceputa in mod nesfarsit de variat toata vibratia lumii, cu formele ei intr-o continua miscare, precum tot prin el se exprima relatia la fel de complexa a persoanei umane cu lumea. Este aparatul unei sensibilitati si expresivitati inepuizabile. Dar sensibilitatea este constienta, iar dezvoltarea acestei expresivitati depinde in mare masura de vointa.

Prin trup, omul se intercaleaza cu factori care intrerup legatura preceselor naturii, stabilind legaturi voite spiritual naturale. Prin senzatii, omul se ridica la sensurile superioare senzatiilor din natura si stabilieste in natura legaturi conforme cu sensurile urmarite. In timp se intalnesc spiritul si lumea, spiritul care modeleaza la nesfarsit trupul, pentru sesizarea lumii, precum si reactia fata de ea. Mai mult prin trup spiritul exprima legatura infinit de complexa a lui, pe de o parte cu ordinea spirituala superioara, pe de alta cu ordinea lumii, legandu-le impreuna. El ridica prin trup lumea in orizontul superior si imprima acel orizont lumii."

Din aceasta descriere a particularitatilor trupului, care nicidecum nu se limiteaza la materie, anticipam si deducem predispozitia sa genetica de a se regenera, de a se mentine in viata si de a raspunde tratamentului medical. Trupul este o materie inzestrata cu vocatia vietii. In acest sens este semnificativa afirmatia facuta de Mantuitorul si redata de Sfantul Evanghelist Matei, in contextul casatoriei de levirat, unde se lasa a se intelege ca modul de existenta vesnica a trupului este starea de spiritualizare fara apartenenta la un gen barbatesc sau femeiesc. Chiar daca reprezinta o materie deosebita, trupul are aceste valente deosebite tocmai datorita faptului ca este unit cu trupul in persoana umana. Unirea dintre trup si suflet nu este o anulare a trupului de catre suflet datorita superioritatii acestuia din urma.

Referitor la aceasta problema, Sfantul Grigorie de Nyssa afirma: "Unirea dintre suflet si natura trupeasca este o legatura infailibila si dincolo de orice cugetare: ea nu se face in trup (cum ar putea fi netrupescul in puterea trupului?) Ea nu se realizeaza nici in afara (cum ar putea netrupescul sa contina in sine ceva?). Ci sufletul, intr-un chip mai presus de orice imaginatie si de orice cugetare, apropiindu-se de natura noastra in asa fel incat sa se poata uni cu ea si in trupul ei, fara sa locuiasca in ea si fara sa o inchida in ea."

Dupa cum reiese din acest fragment, Sfantul Grigorie atrage atentia ca modul unirii dupa trup si suflet este susceptibil de valente paradoxale. Desi este prezent in organele trupului, dupa cum spune Sfantul Parinte, sufletul nu se uneste cu trupul nici in afara trupului si nici in el, cu toate ca prezenta sa activa se observa atat in interiorul cat si in afara lui. Profunzimea gandirii gregoriene, exprimata initial sub forma paradoxului ca mod de exprimare a ideilor, se deosebeste prin interpretarea sensului afirmatiilor sale.
Din consideratia potrivit careia trupul ar fi sfera sufletului trebuie sa se inteleaga faptul ca natura fizica umana, in consecinta cu latura lui spirituala, transcende materialul si se ridica intr-un anume fel, in ordinea spirituala. La polul opus, sufletul isi face simtita prezenta in lume si isi desfasoara activitatea cu ajutorul trupului. In aces mod aparent paradoxal si ilogic a inteles marele teolog capadocian modul in care a trebuit sa redea pe cat posibil cu putinta perceptibil misterul interconditionarii dintre trup si suflet in taina unirii acestora in persoana umana.

Pilda frumusetii

Era o data intru-n sat doi tineri, unul frumos la infatisare iar celalalt nu era chiar asa de urit la infatisare fata de celalalt dar care era cu frica de Dumnezeu. Cel dintii tot timpul se lauda cu frumusetea lui si se mindrea cu ea ,toata ziua nu facea nimic ca nu cumva sa-si piarda frumusetea muncind sau facind vreo fapta buna cuiva ajutindu-l ba de multe ori luindu-l pe cel de al doilea in ris fata de ceilalti spunindu-I cai urit ,dar cel de al doilea isi vedea de treaba lui si se ruga mereu lui Dumnezeu sa ii dea intelepcine si putere sa treaca peste toate si peste marea vietii ca ajungind la capatul vietii sa capete mintuire .Intr-o noapte tinarul cel urit viseaza ca Dumnezeu ii spune sa i-si zideasca o casa si sa o infrumuseteze dupa placul”Lui “.

A doua zi ne mai stind pe ginduri fiind primavara inca tinarul se apuca sa sape ca sa torne temelia casei sale .Si tot muncind zilele treceau rind pe rind si tinarul nostru turna temelia casei ,incepu sa ridice peretii casei .Din cind in cind tinarul cel frumos trecea pe la casa celui urit statea si se uita la el si ridea de el spunindu-i “uite prostul cum munceste si se face mai urit prin munca lui si la cei va folosi aceasta ca si asa este singur si nu se uita nimenea la el ca este urit”.Dar tinarul cel urit i-si vedea mai departe de treba,nebagindu-l pe acesta in seama si de vorbele urite pe care acesta i le adresa si incerca ca sa il aduca si pe acesta la realitate ca timpul trece la fel si frumusetea lui. Tinarul cel frumos cind auzea aceste cuvinte mai tare se ingimfa si pleca tantos mai departe.Vara era in toi iar tinarul cel urit reusi sa ridice casa sa-i puna acoperisul sa o tencuiasca pe exterior si prin interior, ii puse ferestrele ,usile.

Dupa ce termina de facut toate cele de trebuinta la o casa exterior si interior si vazu ca le facu pe toate bune ,se apuca sa decoreze casa in ionterior cu toate utilitatile cele de trebuinta, inca si cu lucruri de arta facute de mina lui cu iscusinta ,caci Dumnezeu il inzestrase pe el cu multa dibacie si pricepere a tot lucrul,nu cu frumusete exterioara, si le facu el dupa cum ia ordonat lui in vis.Vara trecu destul de repede mai ales cu tot lucrul cel de trebuinta care cere migaleala, tinarul cel urit se bucura si multumia din tot sufletul lui Dumnezeu pentru tot ajutorul pe care i l-a dat si il slavea in tote zilele.Tinarul cel frumos mai trecea din cind in cind pe la casa tinarului cel urit se minuna de celea ce vedea ,de frumusetea casei a gradinei si a tot locul ce incojura casa, dar ingimfarea precum si mindria lui erau inca nemasurate caci nu venise timpul ca sa dea socoteala pentru faptele si vorbele sale si sa vada adevarata frumusete a omului pe care ia dat-o Dumnezeu si pe care trebuia sa o puna in valoare.

Dupa ce trecu vara veni toamna cea urita si ploiasa iar tinarul cel urit statea in casa rugindu-se in toata ziua si multumind lui Dumnezeu pentru toate ce facu pentru el cu toate bunatatile si minunile pe care acesta lea savirsit zi de zi.Inca stind el la rugaciune se ruga lui Dumnezeu si pentru prietenul lui cel frumos uitind de cuvitele urite ce i lea adresat acesta, ca Dumnezeu sa il ierte si sa il pazeasca de toate relele.In timpul acesta tinarul cel frumos incepu sa duca lipsuri ,vintul si ploile ii spalau obrazul ,iar el se ferea de ele pe sub soproane pe dupa garduri pe sub stresinile caselor celor din sat.Toamna cara fu destul de lunga si rece trecu si ea destul de repede iar tinarul nostru incepu sa simta gerul iernii care se apropia cu pasi marunti si repezi ,ingimfarea pe care o avuse in primavara si in vara incepu sa-I scada cu repeziciune la fel si frumusetea .Incepu a bate pe la casele rudelor si cunoscutilor dar toti i-l refuzau avind in vedere modul lui de comportare cu acestia si ii trinteau usa in nas.

Tot incercind incoace si in colo si avind in vedere ca toti ii intorceau spatele poate precum si el facuse la vremea lui cu ei,acum ingimfarea si mindria lui se transformara in regrete si in cainta ,dar tot nu indraznea sa mearga si la casa tinarului pe care il jignise mai mult decit pe toti. Timpul trecea cu repeziciune iar tinarul nostru incepu sa simta din plin frigul iernii,in timp ce frumusetea si mindria ii cuzura de tot, se scula si zise “Ma voi duce la cel ce l-am jignit mai mult dintre toti, i-mi voi cere iertare poate totusi isi va face mila de mine si ma va primi si pe mine in casa lui”.Deci se scula si se duse la usa prietenului lui la care batu sfios asteptind sa i se deschida.Deindata ce-l vazu,acesta dechise usa iar tinarul nostrum cum vazu ca aceasta se deschide cazu in genunchi inaintea lui si-I spuse :Iartama caci am gresit inaitea ta nu am ascultat de cuvintele tale am ratacit in ingimfarea mea si frumusetii exterioare am slujit si am lenevit si nu mi-am pus in valoare darul primit .Tinarului caruia eu ii spuneam urit acum el este mai frumos decit mine cind ma uit la tine de aproape zise tinarul cel frumos celuilalt cu regrete adevarate din inima si ma caiesc pentru cuvintele pe care ti le-am adresat.Acestuia facindui-se mila de el i-l primi in casa vazind adevarata cainta a celui frumos si il primi cu mare bucurie tratindu-l cu toate bunatatile pe care le avea pregatite pentru timpuri grele.Tinarul cel frumos se adresa gazdei sale si ii spuse :vad acum ca frumusetea interioara este mult mai de prêt decit cea exterioara pe care m-am bazat eu si ca frica de Dumnezeu i-ti da itelpciune si chibzuinta cu care sa treci Marea vietii .

Povestea noastra se putea termina si tragic pentru tinarul nostru cel frumos adica si Acest tinar din urma la a carui usa a batut tinarul nostru cel frumos putea sa ii intoarca spatele si sa il lase pe el in frig si in lipsuri si sa ii spuna precum mi-ai facut si tu in tineretile tale cind erai tantos ,mindru, si ma jigneai si nu ai ascultat de cuvintele mele asa si eu acum te alung de la usa mea si culege acum rodul muncii tale.Oare cum se va comporta si HRISTOS cu noi cind ne vom infatisa la usa Lui si ii vom cere sa ne deschida ca in pilda tinarului cel frumos cind acestuia ia deschis usa primindu-l inauntru auzind pocainta pe care acesta a rostit-o din inima infrinta si umilita sau ne va inchide usa spunind pleaca de la mine sluga mindra vicleana si lenesa adevar zic tie ca nu te cunosc pe tine caci si Eu Am Strigat catre tine si nu ai auzit ,ACUM TU ESTI CEL CARE STIGA, DECI NICI EU NU TE VOI AUZI.

Oare noi facindu-ne analiza vietii noastre in care din cele doua ipostasuri suntem ?!

Omul, situat intre doua lumi

Existam simultan intre doua lumi, aceea a personajului nostru fizic si psihic,discontinuu ,limitat in timp si spatiu si aceea a vietii universale,dincolo de timp si spatiu, la care participam cu totii prin particica noastra nemuritoare-sufletul. Legatura intre cele doua lumi este "traitul "simultan al celor doua lumi. Platon a spus:" Banchetul vietii se afla in fata noastra;singura problema este a poftei pe care o avem.Pofta este lucrul cel mai important ,nu festinul. Pe parcusul existentei sale ,omul va trebui sa lupte pentru a descoperi adevarata sa lume interioara ,care nu este psihismul sau, pentru a incerca sa armonizeze cele doua lumi intr-o singura unitate de expresie.In lumea personalitatii noastre,gandirea si sentimentul sunt deconectate si adesea se ignora. Gandesti un lucru si faci altul,eterna drama a contradictiei pe care Sf. Pavel o evidentia de acum doua mii de ani.

Energia spirituala cere participarea constienta a omului care sa neutralizeze intreaga activitate emotionala si mentala.Pentru trezirea functiilor superioare ale constiintei in om se porneste de la acelasi lucru,in mod independent de partile muritoare fizic sau psihic ale corpului sau.Se poate spune ca este vorba de o forma a perceptiei,in afara oricarei reprezentari prin imagini si cuvinte,care trece mult dincolo de obisnuita constiinta restransa.O stare in care constiinta omului este parte a constiintei universale. B.Pascal spunea;"Ultimul demers al ratiunii este sa inteleaga ca exista o infinitate de lucruri care o depasesc".

Trebuie sa intelegem ca dincolo de cunasterea logica ,exprimata de concepte ,exista un fel de spatiu-intelegere , latenta generator al unei cunoasteri de neconceput pentru mintea umana, o cunoastere ce nu poate fi decat" traita".Atunci vom intelege cu adevarat diferenta de natura intre a exista si a gandi ca existi. Nu putem ajunge la aceasta stare de constiinta-cunoastere decat renuntand la ideea pe care o avem despre noi insine. Astfel omul se va"vedea, isi va cunoaste originea, va intelege rolul si locul vietii sale de om in marele organism universal.In omul treaz, energia vietii monopolizate de eul psihologic si exprimata de frica ,violenta angoasa ,invidie va fi eliberata de aceste forme oarbe distructive. Se va intoarce la Sursa , de unde va radia in sfarsit trezita ,unind interiorul cu exteriorul intr-o unitate de expresie.

Pentru a cobora in profunzimile , fiintei noastre, trebuie sa exersam in rugaciune , meditatie,contemplare.Clipa in care omul intelege intr-o strafulgerare ca este Universal reprezinta clipa intoarcerii, a conversiei in constiinta sa. Corpul sau fizic locuit de suflet a devenit constient de aceasta ,ceea ce-i insufla o inteligenta necunoscuta pana atunci. Viata noastra comuna este primita constient de un numar mic de oameni. Mari curente de energie traverseaza oamenii fara ca ei sa fie constienti de acest lucru. Este inca foarte intuneric in lumea interioara umana!

Cand Prezenta constienta este acolo,corpul exprima acest lucru.S-o lasam sa curga in noi fara s-o oprim nicaieri. Astfel se armonizeaza participarea noastra la cele doua lumi ale omului: temporalul,unde se naste si moare, si atemporalul,,lumea infinita , nelimitata,care ne emana si ne aspira in suflul respiratiei cosmice.

Sexul fara casatorie

De ce e pacat sexul inainte sau in afara casatoriei, ca e tot una!

Cum sa rezum? Daca ti-as raspunde doar tie, care mergi la biserica si mai stii cum stau lucrurile, ar fi destul de usor. Insa un raspuns strict pentru unul din "afara" bisericii, ar trebui sa sune cam asa: Sexul in afara casatoriei este numai placere fizica, fiind lipsit de un rost clar! Altfel spus, se pastreaza placerea animalica si se "taie" sensul fizic si logic de dupa actul sexual. Se ia placerea si se alunga nasterea copilului! Se face sex, dar finalitatea este inlaturata.

In mod normal, orice act sexual atrage dupa sine zamislirea unui copil. Chiar daca nu ar exista Dumnezeu, chiar si numai fizic, organic vorbind, daca totul ar fi lasat sa decurga normal, dupa unirea femeii cu barbatul ar urma conceperea unui copil. insa intervine EGOISMUL, placerea carnala, care rupe lantul evenimentelor normale si opreste aparitia copilului. Deci e ceva ANORMAL! Este nu doar o ucidere a sufletului prin egoism, dar si ceva anti-uman, anti-biologic, anti-natura! Omul lupta contra firii sale, contra mersului normal al evenimentelor.

Sexul e placere. Daca nu ar fi placere, nu ar mai fi sex !

Sexul NU e iubire, asa cum se mint unii, caci daca ar fi doar dragoste fara placere, numai cand ar vrea cei doi sa nasca un copil ar mai face sex! Ia placerea si nimeni nu va mai face "dragoste"! Un argument! in 2009 au fost in Romania 30.000 de divorturi ! Unde e iubirea, daca sunt atat de multe rupturi? Dar sunt prea multe cupluri care au facut sex, s-au plictisit, s-au suprasaturat si au inteles ca NU se iubesc!

Orice mijloc anticonceptional este doar o modalitate de a continua placerea si, desigur, de a opri nasterea copilului. O anulare a sensului vietii. Placerea de dragul placerii.

Fiecare cauta doar placerea sa! Egoismul mai sus amintit. Egoism carnal, care niciodata nu se va implini, ci mereu va cere mai mult. De aici "setea" de un sex mai rafinat: pozitii noi, sex oral, heterosexualitate, sex in grup etc. etc. Nevoia de placere ca si dependenta sau "robie", cum o numesc sfintii.

Tinerii care fac sex inainte de casatorie se unesc fizic, dar numai atat! Daca au suflet, atunci sufletele le poate uni doar Dumnezeu. Daca nu au suflet, atunci sunt animale evoluate, iar sexul e o simpla distractie si nici nu au nevoie de casatorie.

Tot ceea ce nu are un scop uman sau chiar vesnic, este complet inutil. Sexul nu lasa nimic in urma. Doar o dorinta si mai mare. Nu multumeste niciodata pe deplin si de aceea nu uneste cu adevarat pe cei doi.

Fiecare mijloc de contraceptie este o modalitate de a ucide un copil. Unirea celor doua celule, adica nidarea, are loc, insa contraceptivele opresc hranirea copilului -ovulatia - si il ucid prin infometare, urmand ca zigotul - farama de copil - sa fie pur si simplu eliminat odata cu urmatorul ciclu. Formele mai "practice" de protejare, in care nu are loc finalizarea contactului sexual, adica sperma nu ajunge la ovul, sunt si mai abjecte. Prin prezervativ sau prin "coitus interuptus" sunt aruncati la gunoi nenumarati spermatozoizi, fiecare din acestia putand fi un viitor copil.

Daca ar fi ceva bun si normal, atunci nu s-ar ajunge la absurditati care devin totusi tot mai normale, de genul sexului oral, sexul in grup sau sexul intre parteneri de acelasi gen. (Inutilitatea si absurditatea sexului fara de nasterea copiilor se vede la homosexuali: ce rost are decat placerea? Iar placerea e un scop? Daca da, atunci copilul ce este? Un accident? Sexul homosexualilor este si el moarte sufleteasca atat timp cat nici un homosexual nu mai crede in Hristos!) Dar nici cei care fac sex inainte de casatorie nu mai cred! Cum se explica aceasta cumplita taina?

Dar poate ca cea mai teribila parte a sexului inainte de casatorie este aceea ca provoaca... dependenta! Ca un drog care te "arde" din interiorul propriului tau trup. Vrei si tot mai mult vrei! Ce este fata in zilele noastre? Tot mai mult o obsedata de sex! Vrea, cauta, cere, cheama, se ofera, obliga la sex! Cu bani sau fara, pe strada sau pe net, nu mai conteaza! Cunosc prea multe cazuri... De parca e stapanita de un duh rau! in forme usoare, vrea tot mai mult sex de la prietenul ei! in forme grave, dupa dezamagiri si tradari, vrea de la oricine si oriunde. S-a daruit la inceput din iubire, a fost tradata si acum parca vrea sa se razbune pe viata, pe ea insasi si pe lumea intreaga. Ca o demonizare tainica! Nu se mai poate sapani! Mii si zeci de mii de cazuri! Are nevoie doar de un barbat "bun la pat"! Nu conteaza cine! Oricine, oriunde si oricum! Nu mai are rusine sau limita! Sexul e o posedare fizica, in diferite trepte si forme. De la primul pas isi pierde credinta adevarata si ajunge pana la prostitutia de cea mai josnica speta. Cere-i sa se opreasca si te va considera nebun! De la masturbare si pana la sexul in grup sau cu animale, totul e o dependenta nebuna si demonica... Ia-le placerea si se vor sinucide in masa. isi vor da seama ca nu mai au suflete si nu vor rezista durerii interioare.

Daca sexul ar aduce fericire, nu ar mai trebui repetat! O data si ar fi de ajuns! Dar fericirea nu vine si este inlocuita cu o disperata cautare a ei sub numele fals de "orgasm". Mereu cateva minute care nu lasa nimic in urma. Azi nimic, maine nimic, poimaine nimic... Iar nimicul acesta este un pacat! Adica o lipsa, un nonsens, o sinucidere, o lipsa, o fuga de Dumnezeu.

Am lasat la urma argumentul "forte": pierderea copilariei! Adica pierderea puritatii, a candorii si a curatiei, toate in chip iremediabil. Desfraul inainte de casatorie este uciderea copilului din noi si "zidirea" unui om nou, mai sigur pe sine, mai matur, dar incapabil sa mai roseasca, sa se mai bucure de o floare sau de rasul unui copil. Sexul este avortul propriului suflet! Este aruncarea lui la groapa de gunoi a lumii: o groapa in care toti devin urati, mincinosi si ingusti sufleteste. inainte de casatorie esti fie copil, fie mort sufleteste! si iti voi aduce un singur argument: cei care si-au inceput viata sexuala nu mai pot iubi pe Dumnezeu...

Multe ar mai fi de spus! Dar daca veți citi cu atentie cele scrise mai sus, veți fi destul de lamuriți. in caz ca mai apar nelamuriri sau indoieli, nu ezitați sa intrebați! Caci un astfel de gand poate fi folosit de cel rau ca sa va chinuie sau sa va indeparteze de Hristos. Nu imbrațișați dictonul "Crede si nu cerceta!", ci rog sa intrebați, sa cereți si sa spuneți ceea ce va framanta. Doamne ajuta!

Predestinare vs. prestiinta

Suntem noi liberi?

Iad sau rai? Liber sau nu? Dumnezeu doar stie sau hotaraste de la bun inceput?

Iata macar cateva dintre intrebarile de baza pe care suntem datori sa ni le punem noua insine si unii altora, obligandu-ne reciproc si chiar pe Dumnezeu la un raspuns.

1. Argumente contra libertatii omului:

Raul exista printre noi si in noi. Iar raul acesta nu e numai pacatul pe care prea putin il mai constientizam, ci tot ceea ce este contrar binelui, bunastarii, sanatatii sau fericirii noastre. De la necauzurile de zi cu zi si pana la cataclisme sau razboaie mondiale, totul este un rau caruia nu poti sa te sustragi si pe care nici un om rational nu-l poate nega sau ignora.

Omul este complet neputincios! in fata cancerului sau in fata unui tsunami, omul este o "jucarie" supusa unor forte oarbe si de neinteles. Fie se va opune, luptand pana la ultima suflare, fie se va resemna pana la aceeasi ultima suflare.

Dumnezeu nu pare sa aiba vreun rol, ci lasa impresia unui zeu surdo-mut, insensibil si cu mult mai neputincios decat insasi creatura Sa.

Cine hoaraste si cine impune acest rau? Dumnezeu? Atunci El nu poate fi Bun!

Omul nu are libertatea de a alege? Daca Dumnezeu impune raul, atunci omul este predestinat unei vieti dinainte hotarate. incepand cu clipa nasterii si pana la bolile care ne pot ucide, omul este doar o "papusa", o marioneta a lui Dumnezeu?

Daca iadul exista, atunci el este "plin" cu cei pe care tot Dumnezeu i-a aruncat acolo? si, la urma urmelor, cum se poate impaca existenta lui Dumnezeu, Iubirea Lui, cu vesnicia iadului? Daca omul nu a fost liber sa aleaga, de ce sa sufere etern o fiinta predestinata la rau?

2. Argumente in favoarea libertatii absolute a omului.

Dar, inainte de a purcede la elucidarea acestei teme extrem de profunde, se cuvine sa trasez cadrele absolut necesare intelegerii problemei in cauza.

Dumnezeu nu ar mai fi liber daca ar predestina fie si macar o singura fiinta! De ce? Pentru ca un Dumnezeu "legat" de o lege, obligat sa o respecte, supus unei norme, nu ar mai fi nici El liber! Iar un Dumnezeu Care nu e liber, implicit NU poate fi Dumnezeu!

Dumnezeu nu poate predestina la rau, El fiind Binele absolut. Asa cum lumina nu are nimic in comun cu intunericul sau albul cu negrul, asa nici Dumnezeu Cel Bun nu are atingere cu raul. Daca ar dori raul sau daca chiar ar predestina vreo fiinta la asa ceva, atunci, implicit, ar fi si El rau. insa raul este imperfect! Nimeni nu va putea ajunge vreodata la o desavarsire a raului. (nu in zadar se spune, de exemplu, ca nu exista o crima perfecta!) Iar un Dumnezeu Care ar avea ceva comun cu imperfectiunea raului, ar fi si El imperfect. Ceea ce este, iarasi, imposibil! Un Dumnezeu imperfect este un nonsens, caci nu ar fi vesnic, absolut si, din nou, nu ar fi liber.

Dumnezeu nu poate predestina in nici un fel, nici la rau, dar nici la bine. Motivul este cel expus mai sus: a predestina este o lege, iar Dumnezeu nu poate fi supus nici unei legi.

Asadar, daca Dumnezeu este liber, insasi Libertatea, nu poate fi sclavul nici unei norme, legi sau vreunui fapt de neclintit. Libertatea si anularea libertatii nu pot avea nimic in comun!

In aceeasi ordine de idei, Dumnezeu creaza fiinte libere. S-ar nega pe Sine insusi daca ar crea sau doar ar putea sa creeze altceva. Iar un Dumnezeu Care ar zidi fiinte opuse Lui, ar fi un Dumnezeu dintru inceput rau si incapabil de bine. insa raul nu poate crea, ci numai sa distruga. De ce? Pentru ca nici raul nu se poate contrazice pe sine insusi, asa incat sa faca atat binele, cat si raul.

Ideea unui Dumnezeu Care predestineaza la rau este incompatibila cu Jertfa lui Iisus Hristos! Atat timp cat Hristos a murit nu pentru a impaca un Dumnezeu al maniei si al razbunarii, Care a fost ofensat de pacatul lui Adam si al Evei, ci a murit pentru a omori moartea care rupsese pe om de Dumnezeu si il tinea sub crunta stapanire a nonsensului si a desfiintarii. Asadar, Iisus Hristos nu a murit doar pentru unii oameni, ci pentru toti. El S-a facut Om in sensul ca a luat firea umana a tuturor oamenilor, a rastignit-o pe Cruce, a coborat-o in iad, a "aruncat-o" pana in adancurile mortii, pana la limita desfiintarii ei, abia apoi refacand "drumul" acesta ontologic in sens invers.

Adica in acele adancuri ale iadului si ale mortii a coborat si firea sa divina, dumnezeirea Sa, numai asa reusind sa omoare moartea, sa-i opreasca si sa-i anuleze efectele asupra omului si, la inviere, sa ridice la "suprafata", la viata, un alt OM, omul cel nou. Asadar, a sustine predestinarea inseamna a nega toata taina Jertfei lui Hristos. A sustine predestinarea presupune, totodata, a nega realitatea Persoanei lui Hristos, Jertfa si rostul invierii Lui. Ce rost are o Jerfa facuta doar pentru unii dintre noi sau doar pentru cei alesi? Cine este Hristos pentru cei predestinati la iad? Ce este Crucea pentru cei care nu pot nicidecum sa aiba parte de puterea ei? Predestinarea, ideea in sine, nu este altceva decat anularea absoluta si iereversibila a crestinismului!

Acum se cuvine a injgheba un raspuns la argumentele pro predestinare.

Raul exista si nu putem ignora realitatea lui! insa nu din vointa lui Dumnezeu, ci din voia unor fiinte create de Dumnezeu. Create cu libertate! Scriam in articolul referitor la post ca mai presus de faptele noastre sta libertatea pe care o recastigam prin post! Dumnezeu nu-si poate schimba libertatea in rau pentru ca este perfect, dar mai ales vesnic perfect. Cel ce din veci este Bun, nu poate deveni niciodata rau. insa fiintele care nu sunt vesnice isi pot schimba "directia": inspre bine sau inspre rau.

Primul pas l-au facut ingerii lui Lucifer, apoi si omul. Dumnezeu a stiut de la inceput, daca putem vorbi de un inceput in planul crearii omului. Daca un orb se indreapta spre prapastie, oricare dintre cei ce l-ar vedea ar sti ca va cadea, dinainte de a se si intampla acest fapt.

insa pentru a preintampina intrebarile pe care logica umana le poate ridica impotriva celor spuse pana acum, trebuie sa aduc in discutie aspectul cheie al eseului de fata.
Ce este libertatea? si pentru cel intelept, numai raspunsul la aceasta intrebare va fi indeajuns pentru a inchide in mod cuminte si frumos subiectul "disputei" noastre cu Dumnezeu!

Libertatea este Binele! Adica? Liber NU este cel ce poate alege intre bine si rau! Liber NU este cel ce se afunda pe zi ce trece din rau in mai rau! Liber NU este nici macar dreptul care azi face un bine, insa a doua zi cade din nou in pacate mai vechi sau mai noi! NU!

Liber este numai cel care nu mai trebuie sa aleaga. Nu mai poate sa aleaga! Liber este cel ce poate savarsi numai si numai binele! Liber cu adevarat este cel caruia pacatul i-a devenit imposibil!

Deci, chipul deplin al Libertatii este Dumnezeu, pentru Care Binele este modul de a fi. Iar sfintii, unii inca din aceasta viata, au ajuns nu sa ignore raul, ci chiar sa nu-l mai cunoasca nici macar ca si alternativa. Dumnezeu NU poate face raul, iar sfintii Lui nici ei nu mai pot face raul. Aceasta este libertatea!

Ideea de liber arbitru, o idee "inventata" de teologia romano-catolica, nu are nici un fundament real. Nu este acceptata de Ortodoxie! Nu sunt liber atat timp cat sunt si robul unei alegerei, dar mai ales robul posibilitatii de a face raul. Cum poate fi considerat liber cel ce inca mai poate ucide sau minti ?!

Revenind, putem afirma ca Dumnezeu TREBUIA sa creeze pe om. Chair stiind ca va pacatui si I se va opune! Desigur, trebuia creat nu dintr-o lege exterioara, care L-ar obliga si L-ar injosi, ci numai pentru El este Binele liber absolut! Sau Iubirea care Se daruieste neconditionat! Cu orice risc! Chiar si cu acela de a crea fiinte care se pot opune Lui.

Daca nu ar fi fost liber, la fel de bine, Dumnezeu S-ar fi putut multiplica in fiinte identice Lui, in "roboti" ascultatori si cuminti. Ceea ce nu e libertate...

Lucifer se opune libertatii si "zamisleste" pacatul. Dumnezeu accepta pentru ca e liber!

Omul urmeaza Satanei si inmulteste pacatul. Dumnezeu accepta din nou, pentru ca e liber!

Dar de ce a creat Dumnezeu fiinte ce vor raul? Pentru ca e liber si altfel nu poate! Daca nu ar fi vrut sa creeze din cauza ca urmau sa devina rele, atunci, iarasi, El NU ar fi fost liber. Neputinta, frica, nemultumirea, durerea, toate sunt straine de Dumnezeu. O mama poate avorta un copil cu handicap din frica sau din egoism. Dar Dumnezeu e liber si creaza fiinte care, candva, vor rastigni pe Hristos pe Cruce! Caci acesta este punctul maxim al rautatii omului. Dumnezeu creaza pe cel care avea sa-L rastigneacsa...

Deci, omul este singura cauza a raului. Dumnezeu stie, accepta si, mai presus de toate, prin Jertfa lui Hristos, cauta solutii de iesire din "criza" mortii.

Omul este complet neputincios! Dar vina ii apartine in exclusivitate! Dumnezeu accepta orice, tocmai pentru ca este liber. Accepta si moartea creaturii Sale. Nu o doreste, dar o accepta. Binele accepta orice, chiar si raul! Ceea ce invers este imposibil.

Raul sub toate urmarile lui, boala, moartea, cataclismele, razboaiele, absolut toate sunt roadele raului facut de om si ale ruperii de Dumnezeu Cel Bun si Liber. La fel cum boala apare in urma iesirii unui om din mediul curat si ferit de posibilitatea aparitiei si inmultirii microbilor. Dumnezeu este Tatal cu prea multi fii risipitori. Fii care isi anuleaza libertatea, duc raul la cote uriase, se "sinucid" moral si chiar fizic, pentru toate gasind ca unic vinovat pe Cel ce nu are nici o vina. Omul vrea doar raul, iar raul pe care il face il "paralizeaza" moral si fizic. in acelasi timp, creatia, natura, fiind legata fizic si energetic de om, se inraieste si ea. Raiul initial nu putea fi lovit de cataclisme, pentru ca omul se indrepta spre bine. Acum raul a cuprins intreaga existenta care se amageste cu o libertate luciferica.

Dumnezeu accepta. si a acceptat din prima "clipa" stiind nu doar ca omul va cadea, dar si ca raul va avea un sfarsit. Iar pana la sfarsitul raului, Acelasi Dumnezeu, in limita ce-I este impusa de om, face cat mai des posibil ca raul sa aiba cumva o finalitate buna. Proverbul romanesc "tot raul e spre bine" are o nuanta de adevar. Din rautatea oamenilor s-au "zidit" sfintii, din boli cumplite multi s-au indreptat, din razboaie multi s-au intors din cai ale pacatului, din moartea unui prieten multi si-au indreptat viata etc.

Dumnezeu ar fi insensibil. insa nu este asa, ci numai omul il obliga sa taca. Ar putea oricand sa puna capat raului din lume. insa aceasta ar presupune anularea libertatii omului! A falsei lui libertati! Asa cum nu a facut absolut nimic atunci cand omul rastignea pe Hristos pe Cruce, nu face nimic nici acum, cand omul ignora invierea Celui rastignit. Insensibilitatea lui Dumnezeu este, de fapt, libertatea Lui rastignita, chinuita, batjocorita de om! Dumnezeu vede raul, vede suferinta, vede moartea. Dar este neputincios in fata omului! Libertatea lui Dumnezeu nu poate brusca pe om. Nu poate intra cu "buldozerul" puterii si al dreptatii Lui in viata si in lumea omului. in fata omului, Domnul nu poate nimic !

Omul poate oricand alege! Avem prostituate care au devenit sfinte si mari pustnici care au cazut in ultima clipa, unii inchinandu-se Satanei chiar. Nu Dumnezeu a hotarat care si ce va face, dar a stiut! stia de la inceput ca unii vor ajunge in iad? Da! insa nu a vrut asta in nici un chip! Dar cum poate accepta aceasta crunta realitate?

Raspunsul devine simplu numai daca intelegem ce anume este iadul.

Iadul, ca si raiul, este o a patra dimensiune, in care totul este prezenta a lui Dumnezeu. si in iad, ca si in rai, Dumnezeu este peste tot, dincolo de spatiu si de timp. Iadul nu este un loc plin cu cazane cu smoala si cu draci cu furci de foc, ci "locul" si vesnicia in care omul sta inaintea lui Dumnezeu. Cei din rai, iubindu-L si simtind iubirea Lui, iar cei din iad, urandu-L si simtind in mod dureros si respingand iubirea Lui. Asadar, Dumnezeu iubeste si pe cei din iad! Nu le greseste cu nimic, nu le rapeste nimic, nu "ofera" celor din rai mai mult. Vina suferintei absolute a omului nu este la Dumnezeu, ci tot la om!

Un calugar se ruga lui Hristos sa-i descopere cum anume se poate impaca suferinta vesnica a celor din iad cu Iubirea Lui. Raspunsul a venit direct de la Hristos astfel: "Dar Eu oricum ii iubesc!".

Nu ii vrea acolo si nu le rapeste nici acum libertatea! Cei din iad si-au asumat acel "timp" si acel "loc". Dumnezeu nu poate sa le schimbe starea! Ei insisi nu vor aceasta, caci se vorbeste de o impietrire a lor in rautate si in ura fata de Dumnezeu. El nu poate sa vrea ceva in locul lor. Iadul este vointa omului. Este dupa vointa omului, care a ignorat vointa lui Dumnezeu. Omul a "zidit" iadul. si pentru ca omul este vesnic, iadul va fi si el vesnic.

Acestea sunt cateva dintre coordonatele de baza ale temei pe care v-am adus-o inainte. Hristos Domnul sa ne intelepteasca pentru a intelege tainele Lui si pentru a gusta din libertatea Iubirii Lui.