Amintiri, g`nduri, memorii
Nu credeam c\ amintirile `[i vor `nfige
`n trupul meu col]ii de filde[.
Eu s`nt monarhia absolut\ a g`ndurilor
mele.
Am `nv\]at s\ iau totul de la `nceput.
Amintirile ne fac capul calendar.
Prin g`nd `mi trece un copil crescut la
periferia memoriei.
Amintirile miros a iarb\ cosit\.
Ce [i cine s`ntem
S`ntem to]i praf `n ochii iubirii cov`r[itoare
numite demen]\.
S`ntem piese de puzzle pe care destinul
nu le num\r\ vreodat\.
S`ntem zeii de sticl\ [i zeii de ghea]\
[i zeii de vi]\ de vie.
S`ntem microbii existen]ei la scar\
miniatural\.
S`ntem n\scu]i din aceea[i ]\r`n\, praf
aruncat `n ochii existen]ei.
S`ntem suflete pierdute ca florile-n
oceane de furtuni.
S`ntem dispersia luminii `n pic\turile
de s`nge, radia]ii ale aceluia[i spectru
divin.
S`ntem studiul continuu al disec]iei
pe propriul creier, sub protec]ia unei
iubiri iluzorii.
S`ntem marionetele r\zboiului in vitro,
sclavii propriului nostru co[mar.
S`ntem laitmotivul sarcastic al zilei de
azi [i de m`ine.
S`ntem zeii pl\cerii [i zeii durerii [i
zeii facerii lumii, zeii ce au [tirbit
divina comedie.
S`ntem cruci vii `ntre cer [i p\m`nt.
S`ntem mai mult ca perfectul, un prezent
discontinuu.
S`ntem n\scu]i s\ fim morm`nt l`ng\
morm`nt, s\ ne [optim cuvinte de iubire.
S`ntem n\scu]i s\ respir\m sufletele
celorlal]i.
S`ntem buni doar ca r\spunsuri la
`ntreb\ri f\r\ sens.
S`ntem imobiliza]i `n c\rucioare cu
patru anotimpuri.
S`ntem [ase miliarde de clone n\scute
din acela[i cuv`nt, purt`nd acela[i r\zboi
de men]inere a propriei identit\]i.
Cruce, biseric\, `nchin\ciune,
lum`nare
Crucile nu s`nt dec`t ni[te pansamente
pe fa]a p\m`ntului.
Toate drumurile duc la r\stignirea pe
cruce.
Eu s`nt crucea morm`ntului meu.
Ionu] Caragea
Nu exist\ cruci `n cimitirul animalelor.
Cum putem lupta `mpotriva zeilor
c`nd `n fiecare palm\ se ridic\ o biseric\
a rug\ciunii eterne?
Biserica este ocrotit\ de legea chiriei
universale.
La mijlocul distan]ei dintre noi se afl\
o `nchin\ciune.
Lum`narea `mi r\m`ne cel mai fidel
dintre cititori.
Moartea ne-arat\ o singur\ cale: spre
cruce se merge-n picioarele goale.
Desp\r]ire, pierdere,
renun]are
C\ut\m mereu ceea ce ne lipse[te
renun]`nd la fiin]e care ne lipsesc [i
mai mult.
Orice desp\r]ire este o b\t\lie pierdut\
pe frontul nev\zut al destinului.
Te pierd printre ecouri rupte de
caden]\, diforme g`nduri exorciz`nd
t\cerea.
Fiecare s\rut pe limba lui piere.
Drumul pierzaniei – nu e durere mai
mare ca na[terea…, s\ mergi pe drumul
pierzaniei cu martori la fiece pas.
Destin, soart\
h
Nimic nu e scris cu fierul ro[u pe
pielea destinului.
Barbutul vie]ii mele se joac\ pe ascuns.
~ntre p\m`nt [i cer destinul nostru,
curcubeu.
Orice `nfr`ngere este consecin]a `ncrederii
oarbe `n destin.
S\ m\ loveasc\ soarta, s\ o lovesc [i
eu.
Destinul este un creion ascu]it, `nfipt
direct `n inim\.
Destinul m\ trage ca un c`ine de lesa
lui invizibil\.
Dragoste, iubire
Uneori dragostea te love[te ca un bumerang
`n moalele capului.
Iubirea este o hoa]\ care ne buzun\-
re[te mereu [i mereu.
Iubirea vine de la Iisus. Victoria este
doar o femeie `ntoars\ cu picioarele-n
sus.
Iubirea este o situa]ie f\r\ ie[ire din
coma profund\ numit\ via]\.
Dragostea este o fiar\ care st\ toat\
via]a la p`nd\ [i te ucide atunci c`nd
iube[ti cel mai tare.
Dragostea este o intersec]ie cu sens
giratoriu. Te-nv`r]i `n jurul aceleia[i
inimi p`n\ r\m`i f\r\ lacrimi.
Dragostea nu are nevoie de cuvinte,
`ns\ cuvintele au `ntotdeauna nevoie
de dragoste.
Dac\ a[ putea s\ te ascund `n palm\
sau `ntr-un buzunar la piept, n-a[ mai
r\m`ne niciodat\ corigent la capitolul
dragoste.
vineri, 1 aprilie 2011
Suflet intunecat
Intr-o iarna grea, un calugar a plecat din manastire spre satul de la poalele muntelui, sa vada de sanatatea unui copil pe care boala il tintuise la pat. La marginea padurii, a gasit, cazut in zapada, un cerb mort de foame si frig, dar si-a continuat drumul. Ajuns in casa baiatului, l-a chemat pe tatal acestuia si i-a spus:
- Am gasit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul si foamea l-au rapus. Haide sa il iei si veti avea hrana pentru o vreme!
Bucuros, omul i-a multumit calugarului si l-a urmat la locul cu pricina. Langa cerbul mort, insa, zacea acum un lup, care, gasind intre timp animalul, il devorase. Nestiind sa se opreasca la timp, manat doar de o lacomie exagerata, lupul mancase mult mai mult decat i-ar fi trebuit si decat ar fi avut nevoie. Acum zacea mort, ucis de propria lui lacomie.
Vazand toate acestea, calugarul ii spuse taranului:
- Vezi tu, unii sunt asemenea cerbului, rapusi de griji si nevoi, de lipsuri si greutati. Sufletul lor se intuneca si "ingheata" in atatea necazuri. Acestia uita de Dumnezeu si de cele sfinte, furati de viata grea pe care o traiesc, cand doar credinta le-ar mai putea incalzi sufletul. Numai dragostea si mila lui Dumnezeu ii pot intari; nu trebuie decat sa le caute. Insa, altii - vai de aceia! - sunt asemenea lupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decat le-ar trebui si, cu toate acestea, sunt si ei morti sufleteste. Traiesc doar pentru ei, cand ar putea sa dea si altora. Sufletul lor este "inghetat" de egoism, intunecat de lacomie. Vai de ei, caci pacatul lor este cu atat mai mare! Sa fii coplesit de greutati este o neputinta, insa sa fii doborat de placeri este o rusine! La Judecata ce va veni curand, va fi rau de sufletul ingenunchiat de greutati, dar va fi vai si amar de sufletul ingenunchiat de placeri.
"Ispitele sunt de doua feluri: sau stramtorile vietii incearca inimile, vadind rabdarea lor, sau belsugul vietii devine iarasi chip de ispita. E la fel de greu, atat sa-ti pastrezi sufletul neinjosit de greutati, cat si sa nu ti-l jignesti in situatii inalte."
- Am gasit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul si foamea l-au rapus. Haide sa il iei si veti avea hrana pentru o vreme!
Bucuros, omul i-a multumit calugarului si l-a urmat la locul cu pricina. Langa cerbul mort, insa, zacea acum un lup, care, gasind intre timp animalul, il devorase. Nestiind sa se opreasca la timp, manat doar de o lacomie exagerata, lupul mancase mult mai mult decat i-ar fi trebuit si decat ar fi avut nevoie. Acum zacea mort, ucis de propria lui lacomie.
Vazand toate acestea, calugarul ii spuse taranului:
- Vezi tu, unii sunt asemenea cerbului, rapusi de griji si nevoi, de lipsuri si greutati. Sufletul lor se intuneca si "ingheata" in atatea necazuri. Acestia uita de Dumnezeu si de cele sfinte, furati de viata grea pe care o traiesc, cand doar credinta le-ar mai putea incalzi sufletul. Numai dragostea si mila lui Dumnezeu ii pot intari; nu trebuie decat sa le caute. Insa, altii - vai de aceia! - sunt asemenea lupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decat le-ar trebui si, cu toate acestea, sunt si ei morti sufleteste. Traiesc doar pentru ei, cand ar putea sa dea si altora. Sufletul lor este "inghetat" de egoism, intunecat de lacomie. Vai de ei, caci pacatul lor este cu atat mai mare! Sa fii coplesit de greutati este o neputinta, insa sa fii doborat de placeri este o rusine! La Judecata ce va veni curand, va fi rau de sufletul ingenunchiat de greutati, dar va fi vai si amar de sufletul ingenunchiat de placeri.
"Ispitele sunt de doua feluri: sau stramtorile vietii incearca inimile, vadind rabdarea lor, sau belsugul vietii devine iarasi chip de ispita. E la fel de greu, atat sa-ti pastrezi sufletul neinjosit de greutati, cat si sa nu ti-l jignesti in situatii inalte."
Omul ipocrit
Dupa ce a muncit cateva ceasuri pe camp, un taran s-a asezat la umbra unui pom sa se odihneasca. Deodata, langa el a venit in zbor o rata salbatica si s-a oprit chiar alaturi, sa ciuguleasca boabele cazute pe ogor. Usor, taranul si-a scos caciula si - zdup! - a prins pasarea.
- Ce noroc pe capul meu, si-a zis. O sa fac un foc de vreascuri si o sa prajesc rata asta. Sa vezi ce buna o sa fie!
Dar in timp ce incerca sa scoata pasarea de sub caciula, aceasta se strecura repede pe langa mana omului si, ridicandu-se imediat in zbor, dusa a fost. Privind cu necaz dupa ea, taranul a mai zis:
- O, ce suflet bun am! Sper ca Dumnezeu sa vada cum m-am indurat de pasarea aceasta, dandu-i drumul, si sa ma rasplateasca pentru binele pe care l-am facut!
Oare ce rasplata ar fi meritat un asemenea om ? Cel ce incearca sa ascunda un pacat cu alt pacat, o minciuna cu alta minciuna, un rau cu alt rau, acela singur se pacaleste. Asa cum intunericul se alunga doar cu lumina, tot astfel raul nu poate fi alungat decat cu bine.
"Pacatul este nedreptate. Cine pacatuieste fie se nedreptateste pe sine, fie nedreptateste pe altul."
- Ce noroc pe capul meu, si-a zis. O sa fac un foc de vreascuri si o sa prajesc rata asta. Sa vezi ce buna o sa fie!
Dar in timp ce incerca sa scoata pasarea de sub caciula, aceasta se strecura repede pe langa mana omului si, ridicandu-se imediat in zbor, dusa a fost. Privind cu necaz dupa ea, taranul a mai zis:
- O, ce suflet bun am! Sper ca Dumnezeu sa vada cum m-am indurat de pasarea aceasta, dandu-i drumul, si sa ma rasplateasca pentru binele pe care l-am facut!
Oare ce rasplata ar fi meritat un asemenea om ? Cel ce incearca sa ascunda un pacat cu alt pacat, o minciuna cu alta minciuna, un rau cu alt rau, acela singur se pacaleste. Asa cum intunericul se alunga doar cu lumina, tot astfel raul nu poate fi alungat decat cu bine.
"Pacatul este nedreptate. Cine pacatuieste fie se nedreptateste pe sine, fie nedreptateste pe altul."
A doua sansa
Dupa ce a trait o viata plina de egoism, in care nu s-a gandit decat la el, nepasandu-i de cei din jur, un om a ajuns in iad. Cat de mult s-a cait atunci pentru tot ce facuse! Dar era prea tarziu. Chinuindu-se zi si noapte in flacarile iadului, se ruga incontinuu:
- Iarta-ma Doamne, am gresit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajuta-ma Doamne ca m-am schimbat si nu mai am pic de rautate in mine!
In timp ce se ruga el, a aparut deodata un inger, care i-a spus:
- Bucura-te omule! Dumnezeu ti-a ascultat rugaciunea si vrea sa-ti dea o sansa sa vii in rai, dar oare te-ai schimbat cu adevarat ?
- Sigur ca da - zise omul cu nerabdare - sigur ca m-am schimbat!
- Bine! - a mai spus ingerul. Vez firul care coboara acum spre tine ? Daca te vei urca pe el, vei ajunge in rai si vei scapa de chinurile de aici.
Nespus de bucuros, omul a inceput sa se catare pe firul ce atarna deasupra iadului, numai ca, pe masura ce se urca, a bagat de seama ca firul se subtia din ce in ce mai tare. Cand s-a uitat dedesubt, sa nu-si creada ochilor! Multi pacatosi se atarnasera de firul sau, incercand cu disperare sa scape din flacarile iadului.
- Ce faceti ?! - striga omul speriat. Dati-va imediat jos, o sa se rupa firul si o sa cad iarasi. Dati-va jos, n-auziti ?! - tipa omul cu disperare si incepu sa-i loveasca cu picioarele . In clipa aceea, firul s-a rupt si au cazut cu totii.
- Of, ingerule, uite ce mi-au facut ceilalti! Spune-i lui Dumnezeu sa-mi trimita alt fir, ca sa scap odata de aici!
- Nu se poate! - i-a raspuns ingerul.
- Cum asa ? Doar n-am nici o vina, firul s-a rupt din cauza lor!
- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta si a invidiei tale. Firul acela era firul credintei si ar fi putut tine si tot iadul daca ai fi avut incredere in cuvantul lui Dumnezeu si daca nu te-ai fi gandit doar la tine. Ai spus ca te-ai lecuit de egoism si ca acum iti pasa de aproapele tau, dar nu este adevarat. Fiind la fel de pacatos si rau, firul nu te-a tinut; de aceea s-a rupt.
In viata nu va reusi cel rau, cel zgarcit si interesat doar de propria persoana. Poate ca va strange averi, dar in sufletul sau cu ce se va alege ?
Dar cel ce ii ajuta mereu si cu dragoste pe ceilalti, acela strange in inima comori ceresti, devenind om cu adevarat, caci om este doar cel ce traieste pentru oameni.
"Nu fi iubitor de sine si vei fi iubitor de Dumnezeu!
Nu cauta placerea in tine si o vei gasi in ceilalti!”"
- Iarta-ma Doamne, am gresit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajuta-ma Doamne ca m-am schimbat si nu mai am pic de rautate in mine!
In timp ce se ruga el, a aparut deodata un inger, care i-a spus:
- Bucura-te omule! Dumnezeu ti-a ascultat rugaciunea si vrea sa-ti dea o sansa sa vii in rai, dar oare te-ai schimbat cu adevarat ?
- Sigur ca da - zise omul cu nerabdare - sigur ca m-am schimbat!
- Bine! - a mai spus ingerul. Vez firul care coboara acum spre tine ? Daca te vei urca pe el, vei ajunge in rai si vei scapa de chinurile de aici.
Nespus de bucuros, omul a inceput sa se catare pe firul ce atarna deasupra iadului, numai ca, pe masura ce se urca, a bagat de seama ca firul se subtia din ce in ce mai tare. Cand s-a uitat dedesubt, sa nu-si creada ochilor! Multi pacatosi se atarnasera de firul sau, incercand cu disperare sa scape din flacarile iadului.
- Ce faceti ?! - striga omul speriat. Dati-va imediat jos, o sa se rupa firul si o sa cad iarasi. Dati-va jos, n-auziti ?! - tipa omul cu disperare si incepu sa-i loveasca cu picioarele . In clipa aceea, firul s-a rupt si au cazut cu totii.
- Of, ingerule, uite ce mi-au facut ceilalti! Spune-i lui Dumnezeu sa-mi trimita alt fir, ca sa scap odata de aici!
- Nu se poate! - i-a raspuns ingerul.
- Cum asa ? Doar n-am nici o vina, firul s-a rupt din cauza lor!
- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta si a invidiei tale. Firul acela era firul credintei si ar fi putut tine si tot iadul daca ai fi avut incredere in cuvantul lui Dumnezeu si daca nu te-ai fi gandit doar la tine. Ai spus ca te-ai lecuit de egoism si ca acum iti pasa de aproapele tau, dar nu este adevarat. Fiind la fel de pacatos si rau, firul nu te-a tinut; de aceea s-a rupt.
In viata nu va reusi cel rau, cel zgarcit si interesat doar de propria persoana. Poate ca va strange averi, dar in sufletul sau cu ce se va alege ?
Dar cel ce ii ajuta mereu si cu dragoste pe ceilalti, acela strange in inima comori ceresti, devenind om cu adevarat, caci om este doar cel ce traieste pentru oameni.
"Nu fi iubitor de sine si vei fi iubitor de Dumnezeu!
Nu cauta placerea in tine si o vei gasi in ceilalti!”"
Cei doi vecini
Un taran cam rau la suflet a gasit intr-o zi pe pasunea sa vaca vecinului. Manios, omul a luat animalul la bataie, dupa care l-a legat si l-a dus inapoi, spunandu-i vecinului sau:
- Daca mai gasesc o singura data vaca ta la mine-n gradina, sa stii ca o bat si mai rau, ai auzit ?
A doua zi, insa, vecinul cel dintai gasi si el, in batatura sa, doua oi ale celuilalt, ce se strecurasera printr-o spartura a gardului. S-a apucat omul si a reparat gardul, dupa care a luat frumos oile si le-a dus stapanului lor, celui crud, spunandu-i:
- Am gasit la mine-n curte doua dintre oile dumitale. Le-am adapat si ti le-am adus acasa. Daca am sa le mai gasesc si alta data in curtea mea, sa stii ca am sa fac la fel: am sa le port de grija si am sa ti le aduc nevatamate.
- Iti multumesc - i-a raspuns taranul - puteai sa faci la fel ca mine, dar acum imi dau seama ca eu am gresit. Vei vedea ca a doua oara nu se va mai intampla!
Si, intr-adevar, taranul s-a tinut de cuvant.
Cand vrei sa-i arati cuiva ca a gresit, nu trebuie sa o faci cu rautate, ci cu blandete si rabdare si, atunci, cu siguranta, vei reusi.
"Invatatura din constrangere nu e facuta sa ramana, dar cea care patrunde in suflet prin dragoste si bunavointa, aceea ramane acolo pentru totdeauna."
- Daca mai gasesc o singura data vaca ta la mine-n gradina, sa stii ca o bat si mai rau, ai auzit ?
A doua zi, insa, vecinul cel dintai gasi si el, in batatura sa, doua oi ale celuilalt, ce se strecurasera printr-o spartura a gardului. S-a apucat omul si a reparat gardul, dupa care a luat frumos oile si le-a dus stapanului lor, celui crud, spunandu-i:
- Am gasit la mine-n curte doua dintre oile dumitale. Le-am adapat si ti le-am adus acasa. Daca am sa le mai gasesc si alta data in curtea mea, sa stii ca am sa fac la fel: am sa le port de grija si am sa ti le aduc nevatamate.
- Iti multumesc - i-a raspuns taranul - puteai sa faci la fel ca mine, dar acum imi dau seama ca eu am gresit. Vei vedea ca a doua oara nu se va mai intampla!
Si, intr-adevar, taranul s-a tinut de cuvant.
Cand vrei sa-i arati cuiva ca a gresit, nu trebuie sa o faci cu rautate, ci cu blandete si rabdare si, atunci, cu siguranta, vei reusi.
"Invatatura din constrangere nu e facuta sa ramana, dar cea care patrunde in suflet prin dragoste si bunavointa, aceea ramane acolo pentru totdeauna."
Sinuciderea
Sinuciderea, aceasta catastrofa duhovniceasca este o consecinta tragica a unei crize personale acute. Sinucigasul cauta o temelie solida, insa nu o poate gasi nicaieri. Prin urmare, constient sau inconstient, el se lipseste de ultimul lui sprijin, care este viata. Printr-un asemenea gest, o astfel de persoana doreste sa nu se simta robul imprejurarilor, ci o personalitate care ia hotarari bine gandite si libere. Printre motivele care determina sinuciderea se evidentiaza motive existentiale si motive demonstrative.
Sinuciderea din motive existentiale este foarte "ispititoare". Ea atrage prin posibilitatea de a-ti alege singur moartea, de a se simti liber, de a pune capat senzatiei de tristete chinuitoare, chiar daca aceasta se face in detrimentul vietii pamantesti. Cel ce sufera descopera pe neasteptate, uneori chiar inconstient, indepartarea lui de Dumnezeu. Aceasta constatare ii striveste sufletul si il face sa iasa de sub influenta fatumului. Ultimul gest este de a gusta din viata in procesul mortii. O astfel de persoana viseaza sa fie martorul care asista la propria moarte. El tremura in fata mortii si, ca sa inceteze acest chin, incearca "sa omoare" moartea sufletului prin moartea trupului. Insa in zadar, pentru ca numai Hristos a fost cel care a calcat "moartea cu moarte".
Sinuciderea din motive demonstrative este gestul prin care omul mintit incearca sa scape de golul sufletesc, sa le demonstreze celor din jur si siesi ca este viu. Pentru aceasta, el incearca sa faca ceva iremediabil: sa le descopere si sa le demonstreze oamenilor din jur propriul lui "eu", chiar cu pretul mortii. Logica este paradoxala: "Eu sunt in viata si va voi demonstra aceasta chiar prin moartea mea. in ea se afla mantuirea si viata mea".
Sinuciderea din motive existentiale si demonstrative este privita ca unica solutie a problemei complicate si de nerezolvat a sensului vietii. Iata de ce spunem ca pierderea acestui sens, care il desparte pe om de Dumnezeu, Care este Izvorul sensului (vezi Sirah 17, 5) si al vietii (vezi In. 11, 25-26), ocupa un loc de frunte printre cauzele incercarii de sinucidere.
Numarul sinuciderilor creste tot mai mult, de la an la an. Sociologul Emile Durkheim mentiona ca, in a doua jumatate a secolului al XlX-lea, numarul sinuciderilor a crescut de 3 pana la 4, 5 ori, in functie de tara. Analizand aceste date, el a ajuns la concluzia ca motivele cele mai grave ale sinuciderilor sunt dezorientarea, slabirea relatiilor sociale, destramarea colectivismului, decaderea morala, distrugerea religiozitatii. Iar motivele atribuite de obicei sinuciderii (saracia, patologia psihica, gelozia, betia, suferintele trupesti etc.) nu sunt cele reale. Dupa Durkheim, radacinile sinuciderii nu sunt in dificultatile de viata. Oamenii isi pun capat zilelor pentru ca ei nu stiu unde se opresc necesitatile lor si care este scopul activitatii lor. Numarul mare de sinucideri este un semn al unei nenorociri morale. in consecinta , a opri cresterea omorurilor benevole nu consta numai in a usura viata oamenilor.
Savantul vedea o cale a profilaxiei sinuciderilor in religie. Dupa parerea lui, dogmele si ritualurile ii unesc pe oameni. Teologia explica altfel rolul vietii. In religie se evidentiaza sistemul simbolurilor, cu ajutorul carora societatea ajunge la constiinta gandirii cu care este inzestrat omul ca fiinta colectiva si sociala. Este interesant de consemnat ca in cantoanele catolice elvetiene, indiferent de nationalitatea populatiei, numarul sinuciderilor este de 4-5 ori mai mic decat in alte regiuni ale tarii. "Prin urmare, influenta religiei este atat de mare, incat intrece orice asteptare."
Cifra incercarilor de sinucidere, cu un final tragic este de 15 ori mai mare decat toate sinuciderile care s-au terminat cu moartea. Intr-una din universitatile statului Idaho (SUA), la o consultare amanuntita a studentilor care au incercat sa se sinucida, s-a constatat ca 85% nu aveau nici un scop in viata. Cu toate acestea, 93% din ei erau sanatosi fizic si psihic, aveau conditii bune de trai, se intelegeau bine cu familia, participau activ la viata obsteasca si aveau toate motivele ca sa fie multumiti de rezultatele scolare. "in tot cazul, spune Victor Frankl, nici nu se punea problema nevoilor nesatisfacute."
Psihologul ridica o problema serioasa: ce a putut sa determine o persoana, multumita de viata, sa incerce sa se sinucida? V.Frankl crede ca unul din motive ar fi imposibilitatea de a gasi si de a realiza sensul vietii, insuficienta "continutului de viata" si "eliberarea de golul sufletesc", cu alte cuvinte, este vorba de o criza personala.
Cauza sinuciderii este atingerea nivelului maxim de singuratate interioara, disperare, tristete si neajutorare. Dorinta fireasca pentru viata este inlocuita cu atractia pentru moarte. Multor persoane le este greu sa traiasca jara Dumnezeu. Aceasta idee este clar demonstrata in Evanghelie. Dupa ce a pacatuit, Adam 1-a parasit pe Dumnezeu, din care cauza a murit mai intai sufleteste si apoi trupeste. De aceea, Hristos, rascumparand pacatul stramosului, a fost parasit de Dumnezeu in Omenitatea Sa (vezi Mt. 24, 46). Hristos a murit de bunavoie in starea de parasire de catre Dumnezeu, ca sa nu pierim noi din cauza ei. "El a purtat pacatele noastre, in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, murind fata de pacate, sa vietuim dreptatii: cu a Carui rana v-ati vindecat", vesteste Apostolul Petru (1 Petru 2, 24). Sinucigasul uita si se incapataneaza sa nu-si aminteasca de Mantuitorul, de responsabilitatea pe care o are fata de El pentru darul pretios care este viata. Aceasta persoana, constient sau inconstient savarseste un pacat grav: distruge sufletul care este nemuritor si il da in mainile diavolului.
In "Jurnalul scriitorului din anul 1876", F. M. Dostoievski prezinta monologul interior al "sinucigasului din plictiseala", al "sinucigasului convins", dezamagit de lume: "Eu nu pot fi fericit, chiar si prin fericirea cea mai inalta si cea mai sincera a iubirii fata de aproapele si a iubirii lumii pentru mine, caci stiu ca maine toate acestea vor fi distruse: eu, fericirea aceasta, iubirea si intreaga omenire se vor preface in pulbere, in haosul de dinainte... In calitatea mea de reclamant si de parat, de judecator si de acuzat, condamn aceasta natura care m-a creat atat de necuviincios si de obraznic pentru suferinta, la nimicire impreuna cu mine... Dar, cum eu nu pot distruge natura, ma voi nimici doar pe mine, numai din plictiseala de a mai indura tirania de care nu este nimeni vinovat". Dostoievski a descris cu maiestrie senzatiile prin care a trecut tanarul Tolstoi in perioada cand era pasionat de Schopenhauer, - inlocuind "realitatea vietii" cu "realitatea mortii". F. M. Dostoievski a sesizat ironic ca sinucigasul este "un materialist". Ideile acestui monolog au fost reluate mai tarziu in romanul "Demonii" (personajul Kirilov). Nimicirea "omenirii, care este foarte omeneasca" (F. Nietzsche) a realizat-o ateul Kirilov cu ajutorul sinuciderii. El s-a razvratit impotriva lui Dumnezeu, crezand ca prin moarte va dobandi asemanarea cu Dumnezeu. Ademenirea diavoleasca: "Veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul" (Fac, 3, 5) a devenit, sub o noua forma, simbolul civilizatiei contemporane.
In concluzie, Dostoievski afirma ca numai credinta evanghelica in nemurirea sufletului umple viata de sens si prin aceasta il mantuieste. "Taina existentei omenesti nu consta numai in faptul de a trai, ci si in pentru ce sa traim." Cu adevarat, "nu numai cu paine va trai omul, ci cu orice cuvant al lui Dumnezeu" (Lc. 4, 4).
Asadar, viata omeneasca este indreptata spre dobandirea scopului suprem pe care ni-l da Dumnezeu (vezi Sirah 17, 5) si care devine astfel centrul dumnezeiesc. Cautarea lui Dumnezeu exprima nevoia omului de a cauta sensul vietii, dorinta lui de a iesi din limitele existentei empirice, de a lupta cu pacatul si de a se forma in sensul duhovnicesc al cuvantului. Omul are nevoie de credinta in Dumnezeu, de sensul suprem si final al vietii, nu numai de cunoasterea scopurilor imediate. Sufletul nu se multumeste cu adevarurile partiale, ci doreste plinatatea adevarului ceresc.
Staretul Paisie Aghioritul spunea ca oamenii "sufera pentru ca nu inteleg sensul vietii. Atunci cand acest sens este inteles, toate lucrurile se indreapta". Staretul iivsfatuia pe parinti sa-i ajute pe copii sa inteleaga ce este bniele, pentru ca el este "sensul cel mai adanc al vietii".
Nivelul sanatatii duhovnicesti este determinat de valori si sensuri, pe care le urmam in viata si in activitate. Inima noastra devine depozitul patimilor, pe masura ce ne indepartam tot mai mult de Dumnezeu. Aceasta o marturisesc bolile, nascute din patimi, adica suferintele firii omenesti, care a cazut. Pacatul pangareste din punct de vedere moral, indepartand astfel harul lui Dumnezeu, asa cum fumul alunga albinele si mirosul greu, porumbeii. Si in concluzie: despartirea de Dumnezeu, ruperea legaturii harice cu El stau la temelia nefericirii noastre fizice, psihice si duhovnicesti.
Daca parintii neglijeaza aceasta axioma a teologiei ortodoxe, in mod sigur, copiii lor vor suferi de o anumita boala duhovniceasca. Desi, din punct de vedere psihologic, ei pot ramane sanatosi. Tendintele societatii contemporane sunt de asa natura, incat psihologul rus B. S. Bratusi pune diagnosticul: "Sanatos psihic, dar bolnav din punct de vedere duhovnicesc". Din pacate, de cele mai multe ori, se intampla ca totul sa inceapa de la golul sufletesc si de la plictiseala si se termina cu "socul ontologic" si cu sinuciderea. Desigur, nu exista o schema generala pentru toti. Totul este personal. Uneori, omul moare duhovniceste, ba chiar si fizic, fara sa mai ajunga la stadiul de sinucidere. Dar Dumnezeu ne scoate mereu, chiar si din incercarile de sinucidere. in numele Lui, Biblia ne propune libera alegere: viata si binele sau moartea si raul, binecuvantarea sau blestemul. "Alege viata, ne spune ea, ca sa traiesti tu si urmasii tai" (Deut. 30, 19).
Noi preluam din invatatura lui Hristos acele idei si valori datorita carora avem posibilitatea si sansa irepetabila de a dobandi sensul vietii. Crestinismul este mantuitor, intrucat restaureaza legatura omului cu Dumnezeu. Aceasta este lucrul cel mai important in terapia bolilor duhovnicesti.
Vom rezuma cu un citat din Sfantul Teofan Zavoratul: "Pacatul ataca nu doar sufletul, ci si trupul. in unele cazuri, aceasta este evident, in altele, desi nu este atat de clar, totusi adevarul ramane adevar... Pacatul se savarseste in suflet si il face bolnav, dar, asa cum viata trupului vine de la suflet, bineinteles ca din cauza imbolnavirii sufletului se imbolnaveste si trupul. Singurul fapt ca pacatul aduce intunericul si mahnirea ne face sa constatam ca el actioneaza negativ si asupra sangelui... insa cand realizam ca el ne indeparteaza de Dumnezeu, Care este Izvorul vietii, si ne pune in neintelegere cu toate poruncile, ne miram de ce pacatosul mai este inca in viata. Aceasta este mila lui Dumnezeu, Care asteapta sa ne pocaim si sa ne intoarcem la El. Prin urmare, inainte de toate, bolnavul sa se grabeasca sa se curete de pacate si sa se impace cu Dumnezeu. Acesta este primul pas spre insanatosire" .
Sinuciderea din motive existentiale este foarte "ispititoare". Ea atrage prin posibilitatea de a-ti alege singur moartea, de a se simti liber, de a pune capat senzatiei de tristete chinuitoare, chiar daca aceasta se face in detrimentul vietii pamantesti. Cel ce sufera descopera pe neasteptate, uneori chiar inconstient, indepartarea lui de Dumnezeu. Aceasta constatare ii striveste sufletul si il face sa iasa de sub influenta fatumului. Ultimul gest este de a gusta din viata in procesul mortii. O astfel de persoana viseaza sa fie martorul care asista la propria moarte. El tremura in fata mortii si, ca sa inceteze acest chin, incearca "sa omoare" moartea sufletului prin moartea trupului. Insa in zadar, pentru ca numai Hristos a fost cel care a calcat "moartea cu moarte".
Sinuciderea din motive demonstrative este gestul prin care omul mintit incearca sa scape de golul sufletesc, sa le demonstreze celor din jur si siesi ca este viu. Pentru aceasta, el incearca sa faca ceva iremediabil: sa le descopere si sa le demonstreze oamenilor din jur propriul lui "eu", chiar cu pretul mortii. Logica este paradoxala: "Eu sunt in viata si va voi demonstra aceasta chiar prin moartea mea. in ea se afla mantuirea si viata mea".
Sinuciderea din motive existentiale si demonstrative este privita ca unica solutie a problemei complicate si de nerezolvat a sensului vietii. Iata de ce spunem ca pierderea acestui sens, care il desparte pe om de Dumnezeu, Care este Izvorul sensului (vezi Sirah 17, 5) si al vietii (vezi In. 11, 25-26), ocupa un loc de frunte printre cauzele incercarii de sinucidere.
Numarul sinuciderilor creste tot mai mult, de la an la an. Sociologul Emile Durkheim mentiona ca, in a doua jumatate a secolului al XlX-lea, numarul sinuciderilor a crescut de 3 pana la 4, 5 ori, in functie de tara. Analizand aceste date, el a ajuns la concluzia ca motivele cele mai grave ale sinuciderilor sunt dezorientarea, slabirea relatiilor sociale, destramarea colectivismului, decaderea morala, distrugerea religiozitatii. Iar motivele atribuite de obicei sinuciderii (saracia, patologia psihica, gelozia, betia, suferintele trupesti etc.) nu sunt cele reale. Dupa Durkheim, radacinile sinuciderii nu sunt in dificultatile de viata. Oamenii isi pun capat zilelor pentru ca ei nu stiu unde se opresc necesitatile lor si care este scopul activitatii lor. Numarul mare de sinucideri este un semn al unei nenorociri morale. in consecinta , a opri cresterea omorurilor benevole nu consta numai in a usura viata oamenilor.
Savantul vedea o cale a profilaxiei sinuciderilor in religie. Dupa parerea lui, dogmele si ritualurile ii unesc pe oameni. Teologia explica altfel rolul vietii. In religie se evidentiaza sistemul simbolurilor, cu ajutorul carora societatea ajunge la constiinta gandirii cu care este inzestrat omul ca fiinta colectiva si sociala. Este interesant de consemnat ca in cantoanele catolice elvetiene, indiferent de nationalitatea populatiei, numarul sinuciderilor este de 4-5 ori mai mic decat in alte regiuni ale tarii. "Prin urmare, influenta religiei este atat de mare, incat intrece orice asteptare."
Cifra incercarilor de sinucidere, cu un final tragic este de 15 ori mai mare decat toate sinuciderile care s-au terminat cu moartea. Intr-una din universitatile statului Idaho (SUA), la o consultare amanuntita a studentilor care au incercat sa se sinucida, s-a constatat ca 85% nu aveau nici un scop in viata. Cu toate acestea, 93% din ei erau sanatosi fizic si psihic, aveau conditii bune de trai, se intelegeau bine cu familia, participau activ la viata obsteasca si aveau toate motivele ca sa fie multumiti de rezultatele scolare. "in tot cazul, spune Victor Frankl, nici nu se punea problema nevoilor nesatisfacute."
Psihologul ridica o problema serioasa: ce a putut sa determine o persoana, multumita de viata, sa incerce sa se sinucida? V.Frankl crede ca unul din motive ar fi imposibilitatea de a gasi si de a realiza sensul vietii, insuficienta "continutului de viata" si "eliberarea de golul sufletesc", cu alte cuvinte, este vorba de o criza personala.
Cauza sinuciderii este atingerea nivelului maxim de singuratate interioara, disperare, tristete si neajutorare. Dorinta fireasca pentru viata este inlocuita cu atractia pentru moarte. Multor persoane le este greu sa traiasca jara Dumnezeu. Aceasta idee este clar demonstrata in Evanghelie. Dupa ce a pacatuit, Adam 1-a parasit pe Dumnezeu, din care cauza a murit mai intai sufleteste si apoi trupeste. De aceea, Hristos, rascumparand pacatul stramosului, a fost parasit de Dumnezeu in Omenitatea Sa (vezi Mt. 24, 46). Hristos a murit de bunavoie in starea de parasire de catre Dumnezeu, ca sa nu pierim noi din cauza ei. "El a purtat pacatele noastre, in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, murind fata de pacate, sa vietuim dreptatii: cu a Carui rana v-ati vindecat", vesteste Apostolul Petru (1 Petru 2, 24). Sinucigasul uita si se incapataneaza sa nu-si aminteasca de Mantuitorul, de responsabilitatea pe care o are fata de El pentru darul pretios care este viata. Aceasta persoana, constient sau inconstient savarseste un pacat grav: distruge sufletul care este nemuritor si il da in mainile diavolului.
In "Jurnalul scriitorului din anul 1876", F. M. Dostoievski prezinta monologul interior al "sinucigasului din plictiseala", al "sinucigasului convins", dezamagit de lume: "Eu nu pot fi fericit, chiar si prin fericirea cea mai inalta si cea mai sincera a iubirii fata de aproapele si a iubirii lumii pentru mine, caci stiu ca maine toate acestea vor fi distruse: eu, fericirea aceasta, iubirea si intreaga omenire se vor preface in pulbere, in haosul de dinainte... In calitatea mea de reclamant si de parat, de judecator si de acuzat, condamn aceasta natura care m-a creat atat de necuviincios si de obraznic pentru suferinta, la nimicire impreuna cu mine... Dar, cum eu nu pot distruge natura, ma voi nimici doar pe mine, numai din plictiseala de a mai indura tirania de care nu este nimeni vinovat". Dostoievski a descris cu maiestrie senzatiile prin care a trecut tanarul Tolstoi in perioada cand era pasionat de Schopenhauer, - inlocuind "realitatea vietii" cu "realitatea mortii". F. M. Dostoievski a sesizat ironic ca sinucigasul este "un materialist". Ideile acestui monolog au fost reluate mai tarziu in romanul "Demonii" (personajul Kirilov). Nimicirea "omenirii, care este foarte omeneasca" (F. Nietzsche) a realizat-o ateul Kirilov cu ajutorul sinuciderii. El s-a razvratit impotriva lui Dumnezeu, crezand ca prin moarte va dobandi asemanarea cu Dumnezeu. Ademenirea diavoleasca: "Veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul" (Fac, 3, 5) a devenit, sub o noua forma, simbolul civilizatiei contemporane.
In concluzie, Dostoievski afirma ca numai credinta evanghelica in nemurirea sufletului umple viata de sens si prin aceasta il mantuieste. "Taina existentei omenesti nu consta numai in faptul de a trai, ci si in pentru ce sa traim." Cu adevarat, "nu numai cu paine va trai omul, ci cu orice cuvant al lui Dumnezeu" (Lc. 4, 4).
Asadar, viata omeneasca este indreptata spre dobandirea scopului suprem pe care ni-l da Dumnezeu (vezi Sirah 17, 5) si care devine astfel centrul dumnezeiesc. Cautarea lui Dumnezeu exprima nevoia omului de a cauta sensul vietii, dorinta lui de a iesi din limitele existentei empirice, de a lupta cu pacatul si de a se forma in sensul duhovnicesc al cuvantului. Omul are nevoie de credinta in Dumnezeu, de sensul suprem si final al vietii, nu numai de cunoasterea scopurilor imediate. Sufletul nu se multumeste cu adevarurile partiale, ci doreste plinatatea adevarului ceresc.
Staretul Paisie Aghioritul spunea ca oamenii "sufera pentru ca nu inteleg sensul vietii. Atunci cand acest sens este inteles, toate lucrurile se indreapta". Staretul iivsfatuia pe parinti sa-i ajute pe copii sa inteleaga ce este bniele, pentru ca el este "sensul cel mai adanc al vietii".
Nivelul sanatatii duhovnicesti este determinat de valori si sensuri, pe care le urmam in viata si in activitate. Inima noastra devine depozitul patimilor, pe masura ce ne indepartam tot mai mult de Dumnezeu. Aceasta o marturisesc bolile, nascute din patimi, adica suferintele firii omenesti, care a cazut. Pacatul pangareste din punct de vedere moral, indepartand astfel harul lui Dumnezeu, asa cum fumul alunga albinele si mirosul greu, porumbeii. Si in concluzie: despartirea de Dumnezeu, ruperea legaturii harice cu El stau la temelia nefericirii noastre fizice, psihice si duhovnicesti.
Daca parintii neglijeaza aceasta axioma a teologiei ortodoxe, in mod sigur, copiii lor vor suferi de o anumita boala duhovniceasca. Desi, din punct de vedere psihologic, ei pot ramane sanatosi. Tendintele societatii contemporane sunt de asa natura, incat psihologul rus B. S. Bratusi pune diagnosticul: "Sanatos psihic, dar bolnav din punct de vedere duhovnicesc". Din pacate, de cele mai multe ori, se intampla ca totul sa inceapa de la golul sufletesc si de la plictiseala si se termina cu "socul ontologic" si cu sinuciderea. Desigur, nu exista o schema generala pentru toti. Totul este personal. Uneori, omul moare duhovniceste, ba chiar si fizic, fara sa mai ajunga la stadiul de sinucidere. Dar Dumnezeu ne scoate mereu, chiar si din incercarile de sinucidere. in numele Lui, Biblia ne propune libera alegere: viata si binele sau moartea si raul, binecuvantarea sau blestemul. "Alege viata, ne spune ea, ca sa traiesti tu si urmasii tai" (Deut. 30, 19).
Noi preluam din invatatura lui Hristos acele idei si valori datorita carora avem posibilitatea si sansa irepetabila de a dobandi sensul vietii. Crestinismul este mantuitor, intrucat restaureaza legatura omului cu Dumnezeu. Aceasta este lucrul cel mai important in terapia bolilor duhovnicesti.
Vom rezuma cu un citat din Sfantul Teofan Zavoratul: "Pacatul ataca nu doar sufletul, ci si trupul. in unele cazuri, aceasta este evident, in altele, desi nu este atat de clar, totusi adevarul ramane adevar... Pacatul se savarseste in suflet si il face bolnav, dar, asa cum viata trupului vine de la suflet, bineinteles ca din cauza imbolnavirii sufletului se imbolnaveste si trupul. Singurul fapt ca pacatul aduce intunericul si mahnirea ne face sa constatam ca el actioneaza negativ si asupra sangelui... insa cand realizam ca el ne indeparteaza de Dumnezeu, Care este Izvorul vietii, si ne pune in neintelegere cu toate poruncile, ne miram de ce pacatosul mai este inca in viata. Aceasta este mila lui Dumnezeu, Care asteapta sa ne pocaim si sa ne intoarcem la El. Prin urmare, inainte de toate, bolnavul sa se grabeasca sa se curete de pacate si sa se impace cu Dumnezeu. Acesta este primul pas spre insanatosire" .
Operatiile estetice
Progresul pe care l-a cunoscut medicina, sub aspect stiintific si al tehnologiilor folosite, mai ales pe parcursul secolului trecut, aduce cu sine o serie de provocari adresate moralei crestine. In acest sens, chirurgia estetica este una din ramurile medicinei care ridica in prezent foarte multe semne de intrebare, daca ne raportam la aceasta in duh ortodox.
Inca de la inceput, trebuie sa spunem ca nu exista o pozitie oficiala a Bisericii Ortodoxe, concretizata intr-un corp de legi bisericesti sau canoane, cu privire la acest domeniu, pe motivul ca problematica este relativ noua. Operatiile estetice sunt, in mod cert, o provocare mult mai mare la adresa crestinismului contemporan, decat la adresa celui din vremea in care s-au stabilit cele mai multe din canoanele si regulile bisericesti.
Acest lucru nu insemna insa ca Biserica nu are un raspuns. Ea isi intemeiaza atitudinea pe invatatura de credinta cu privire la om si pe unele canoane care, desi nu se refera in mod expres la o asemenea problematica, au totusi o legatura tangentiala cu aceasta.
Operatiile estetice au aparut ca raspuns la unele necesitati concrete, ca act reparatoriu al unor deficiente fiziologice provenind din nastere sau in urma unor accidente. Au devenit insa in prezent, in cea mai mare parte, raspunsul dat unor simple mofturi.
Tot mai multi oameni se hranesc cu propria imagine si de pe urma propriei imagini. Or, in opinia lor, pentru a obtine profit, totul se cere cosmetizat, retusat. Unde nu mai pot produsele de machiaj, unde nu mai sunt de folos programele de prelucrare a imaginilor digitale, poate bisturiul. De aceea, de unde prisoseste, se taie, iar unde lipseste, se adauga. Totul se supune rigorilor "esteticii”.
Drama omului contemporan este aceea de a fi mai indragostit de sine insusi, decat de ceilalti oameni sau de Dumnezeu. Acesta poarta o lupta gresita cu propria natura. Sau, mai bine spus, foloseste arme gresite. Razboiul cu timpul, in care incercam sa stopam sau sa intarziem procesul imbatranirii este unul purtat in zadar. Urmele timpului lasate asupra trupului nostru, din ce in ce mai slabit si lipsit de vigoare, tot vor iesi la iveala. Mai curand sau mai tarziu, acest trup care ne este atat de drag isi va afla sfarsitul in moarte.
Parintele Teofil Badoiu adresandu-se unui monah mai tanar spunea: "tineretea cu ispite si batranetea cu neputinte.” Altfel spus, exista o vreme pentru toate. Important este sa stim cum sa intampinam si sa ne asumam fiecare etapa a vietii. In acest sens, crestinul trebuie sa vegheze neincetat asupra omului launtric. Pe acesta cauta sa il infrumueseteze prin felurite virtuti si sa il curateasca prin lacrimi de pocainta. El cauta sa nu imbatraneasca in pacat.
In Biserica, omul este chemat sa intalneasca Adevarul in Persoana lui Hristos. De aceea, omul care traieste in Hristos nu se poate minti pe sine si nici pe ceilalti. Devine el insusi adevar.
Zilele trecute, am descoperit intamplator un documentar TV in care cativa aborigeni iau parte la viata de zi cu zi a unor familii din diferite regiuni ale Statelor Unite ale Americii. La un moment dat, acestia asista la o operatie estetica, la care era supusa doamna in casa careia fusesera primiti. Unul dintre acestia, marcat parca de actul cu totul artificial la care ea era supusa, a afirmat: "Pacat, ca nu ii pot intineri si sufletul!”
Aborigenul, martor al arficilaitatii omului modern, poate este cu o mie de ani in urma, din punct de vedere al gradului de civilizatie, dar nu este mai putin intelept. Chiar si acesta nefiind crestin, in simplitatea lui, vede adevarul si ramane intru el.
Pe langa consideratiile de ordin medical si estetic, ce sunt astazi cel mai des invocate, mai sunt si sunt cateva consideratii duhovnicesti de care trebuie sa tinem seama, inainte de a apela la o astfel de procedura medicala.
Una este aspectul fiziologic (morfo-functional), unde interventia chirurgicala se impune pentru a readuce la normal respectivul organ, si altceva este aspectul fizic. Este necesar un motiv serios si valid. Nu este de ajuns doar intentia de ne schimba infatisarea, pe motiv ca noi nu suntem multumiti de modul cum aratam. Acesta se arata, din pacate, a fi un gand care deja obesedeaza cultura noastra ce poate fi definita ca narcisista.
Multi dintre cei ce apeleaza astazi la chirurgia plastica numai din motive estetice, invoca faptul ca sunt stapani peste propriul trup. Dar Sfantul Apostol Pavel ne spune: "Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, Cel ce este intru voi, Cel pe care de la Dumnezeu Il aveti?; si ca voi nu sunteti ai vostri?: caci cu pret ati fost cumparati! Slaviti-L dar pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu! (I Cor. 6 ; 19-20)
Sa nu uitam ca intentia de a ne schimba infatisarea, in cele mai multe cazuri, fie provine din pacatul mandriei, fie conduce la el. De aceea, toate aceste situatii particulare trebuie discutate mai intai de toate cu parintele duhovnic. Altfel, ne aratam a fi doar "morminte varuite”.
Inca de la inceput, trebuie sa spunem ca nu exista o pozitie oficiala a Bisericii Ortodoxe, concretizata intr-un corp de legi bisericesti sau canoane, cu privire la acest domeniu, pe motivul ca problematica este relativ noua. Operatiile estetice sunt, in mod cert, o provocare mult mai mare la adresa crestinismului contemporan, decat la adresa celui din vremea in care s-au stabilit cele mai multe din canoanele si regulile bisericesti.
Acest lucru nu insemna insa ca Biserica nu are un raspuns. Ea isi intemeiaza atitudinea pe invatatura de credinta cu privire la om si pe unele canoane care, desi nu se refera in mod expres la o asemenea problematica, au totusi o legatura tangentiala cu aceasta.
Operatiile estetice au aparut ca raspuns la unele necesitati concrete, ca act reparatoriu al unor deficiente fiziologice provenind din nastere sau in urma unor accidente. Au devenit insa in prezent, in cea mai mare parte, raspunsul dat unor simple mofturi.
Tot mai multi oameni se hranesc cu propria imagine si de pe urma propriei imagini. Or, in opinia lor, pentru a obtine profit, totul se cere cosmetizat, retusat. Unde nu mai pot produsele de machiaj, unde nu mai sunt de folos programele de prelucrare a imaginilor digitale, poate bisturiul. De aceea, de unde prisoseste, se taie, iar unde lipseste, se adauga. Totul se supune rigorilor "esteticii”.
Drama omului contemporan este aceea de a fi mai indragostit de sine insusi, decat de ceilalti oameni sau de Dumnezeu. Acesta poarta o lupta gresita cu propria natura. Sau, mai bine spus, foloseste arme gresite. Razboiul cu timpul, in care incercam sa stopam sau sa intarziem procesul imbatranirii este unul purtat in zadar. Urmele timpului lasate asupra trupului nostru, din ce in ce mai slabit si lipsit de vigoare, tot vor iesi la iveala. Mai curand sau mai tarziu, acest trup care ne este atat de drag isi va afla sfarsitul in moarte.
Parintele Teofil Badoiu adresandu-se unui monah mai tanar spunea: "tineretea cu ispite si batranetea cu neputinte.” Altfel spus, exista o vreme pentru toate. Important este sa stim cum sa intampinam si sa ne asumam fiecare etapa a vietii. In acest sens, crestinul trebuie sa vegheze neincetat asupra omului launtric. Pe acesta cauta sa il infrumueseteze prin felurite virtuti si sa il curateasca prin lacrimi de pocainta. El cauta sa nu imbatraneasca in pacat.
In Biserica, omul este chemat sa intalneasca Adevarul in Persoana lui Hristos. De aceea, omul care traieste in Hristos nu se poate minti pe sine si nici pe ceilalti. Devine el insusi adevar.
Zilele trecute, am descoperit intamplator un documentar TV in care cativa aborigeni iau parte la viata de zi cu zi a unor familii din diferite regiuni ale Statelor Unite ale Americii. La un moment dat, acestia asista la o operatie estetica, la care era supusa doamna in casa careia fusesera primiti. Unul dintre acestia, marcat parca de actul cu totul artificial la care ea era supusa, a afirmat: "Pacat, ca nu ii pot intineri si sufletul!”
Aborigenul, martor al arficilaitatii omului modern, poate este cu o mie de ani in urma, din punct de vedere al gradului de civilizatie, dar nu este mai putin intelept. Chiar si acesta nefiind crestin, in simplitatea lui, vede adevarul si ramane intru el.
Pe langa consideratiile de ordin medical si estetic, ce sunt astazi cel mai des invocate, mai sunt si sunt cateva consideratii duhovnicesti de care trebuie sa tinem seama, inainte de a apela la o astfel de procedura medicala.
Una este aspectul fiziologic (morfo-functional), unde interventia chirurgicala se impune pentru a readuce la normal respectivul organ, si altceva este aspectul fizic. Este necesar un motiv serios si valid. Nu este de ajuns doar intentia de ne schimba infatisarea, pe motiv ca noi nu suntem multumiti de modul cum aratam. Acesta se arata, din pacate, a fi un gand care deja obesedeaza cultura noastra ce poate fi definita ca narcisista.
Multi dintre cei ce apeleaza astazi la chirurgia plastica numai din motive estetice, invoca faptul ca sunt stapani peste propriul trup. Dar Sfantul Apostol Pavel ne spune: "Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, Cel ce este intru voi, Cel pe care de la Dumnezeu Il aveti?; si ca voi nu sunteti ai vostri?: caci cu pret ati fost cumparati! Slaviti-L dar pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu! (I Cor. 6 ; 19-20)
Sa nu uitam ca intentia de a ne schimba infatisarea, in cele mai multe cazuri, fie provine din pacatul mandriei, fie conduce la el. De aceea, toate aceste situatii particulare trebuie discutate mai intai de toate cu parintele duhovnic. Altfel, ne aratam a fi doar "morminte varuite”.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)